De la masculin la feminin - De battre mon coeur s'est arrêté

De battre mon coeur s'est arrêté este un vers dintr-o melodie a lui Jacques Dutronc, melodie care se intitulează La Fille de Père Noël. Cineastul Jacques Audiard ştie să pună titluri, de exemplu Regarde les hommes tomber, Grosse fatigue sau Sur mes lèvres. De ce i-ar sta inima eroului filmului de faţă? Din mai multe motive. (Şi de frînghie se trag clopotele, nu-i aşa?)

Thomas Seyr e un tînăr care umblă în pantofi cu toc, ascultă muzică electronică la căşti, nepăsîndu-i că e caraghios cum gesticulează aşa, mut şi surd la lumea din jur. Antipatic. Thomas e în general mut şi surd. Lucrează pentru tatăl său în afacerile imobiliare, adică e un fel de broker imobiliar, meserie care-i exploatează resursele de inumanitate sau, mai exact, nepăsarea. Lucrînd pentru un tată care îmbătrîneşte pe zi ce trece, tot mai greoi şi mai hărtănit, regretînd o mamă pianistă de concert care s-a prăpădit în urmă cu 10 ani, Thomas îl întîlneşte într-o seară, întîmplător, pe agentul acesteia. Aşa aflăm că Thomas studiase şi el pianul şi că nu fusese prea rău, dar că moartea mamei trîntise capacul pianului peste degetele lui talentate. Întîlnirea cu agentul care îl cheamă la o audiţie determină planurile să se mişte şi în final să gliseze.

Tom începe să dea din lăbuţe ca să iasă din mlaştina în care e. Îşi găseşte o profesoară de pian, pe chinezoaica Miao Lin, care nu vorbeşte franţuzeşte, dar care îl va ghida tăcută, autoritară şi blîndă pe drumul dinspre masculin spre feminin. Secvenţele în care cei doi repetă sînt antologice. El vorbeşte în franceză, se enervează, mîrîie, se supune de fiecare dată. Ea nu vorbeşte decît atunci cînd e necesar, îi observă isteriile cu răbdare, dar cînd cuţitul îi ajunge şi ei la os, îl bălăcăreşte pe limba ei. E, cu alte cuvinte (cuvinte pe care Audiard nu le spune făţiş), figura feminină de care are nevoie Tom pentru a se vindeca, alter ego-ul mamei ocrotitoare şi severe care întinde mîna şi-l salvează atunci cînd e necesar.

Remake după un film american cu mafioţi, Fingers (1978, de James Toback, unde rolul principal, cel al lui Jimmy Fingers, era interpretat de Harvey Keitel), filmul lui Jacques Audiard are aparenţa unui noir urban şi o inimă fragilă care creşte ca pîinea pe măsură ce trec secvenţele. Nu e un film cu mafioţi moderni, nu e un film cu tentă socială (cei maltrataţi de Tom sînt mai ales emigranţi), nu e un film despre puterea binefăcătoare a muzicii. E drama unui om care luptă cu sine ca să depăşească o etapă şi să se extragă dintr-un tipar predestinat. E un film al creşterii, al ieşirii la lumină, în ciuda şmecherilor în costume, cu amante şi pumnul tare, care îl populează, în ciuda minciunilor şi ipocriziilor de toate felurile. E un film despre lucruri desuete, cum ar fi curăţenia şi sinceritatea.

Latura psihologică e foarte bine asumată de Audiard, care dă impresia că fuge ca de ciumă de psihologia după ureche, de rezolvările superficiale. Filmul e făcut din sînge, nervi şi transpiraţie, umorile sînt tari, descărcările vii, dar undeva pe fundul vîrtejului se creează nişte zone dure, ce descriu problema unui tînăr cumva predestinat să ajungă asemenea tatălui său, dar care găseşte resurse să-şi ucidă simbolic tatăl şi să se redescopere în calităţile feminine date de amintirea mamei. E un fel de recunoaştere a animei (că tot e 8 martie ziua cînd scriu textul ăsta), eveniment care îl salvează de la autodistrugere. Romain Duris face un rol extraordinar în haina de piele a acestui dur cu mari convulsii şi sensibilităţi, trece realmente ecranul, prinde carne. Cred că şi-a atins vîrful cu acest rol, e lansat pe bune.

Finalul strecoară însă o nelămurire pe care spectatorul o ia cu sine acasă. După doi ani, eliberat în sfîrşit de tatăl său ucis de un mafiot rus, cu atît mai liber cu cît trece un ultim test, rezistînd tentaţiei de a-l omorî pe asasin, Thomas ne apare într-o ipostază bizară. Nu a reuşit să ajungă muzician de concert, era prea tîrziu ca forţa din el să mai poată fi ordonată, dar a devenit iubitul (ori soţul) chinezoaicei şi impresarul ei. Deci a revenit la matcă, la rădăcina elementului feminin, dar ca adjutant al ei, ca slujitor, ca adorator. Mie îmi convine, de fapt, finalul ăsta.