Violenţă pe note de Bach - De battre mon coeur s'est arrêté

Printre fanii filmului Fingers, regizat de James Toback în 1978, cu Harvey Keitel şi Jim Brown în distribuţie, se numără Jean-Luc Godard şi Quentin Tarantino. Cel care le-a luat-o, însă, înainte cu remake-ul este un regizor francez, Jacques Audiard, cunoscut, poate, publicului de la noi pentru drama Citind pe buze (Sur mes lèvres, 2001).

Jimmy Fingers, din filmul lui Toback, este un personaj detestabil, arogant, narcisist şi obsedat sexual care lucrează ca recuperator pentru tatăl său, Ben (Michel V. Gazzo, în rolul unui gangster mărunt). În copilărie, a fost un fel de mic Mozart, concertând la pian. Între timp, influenţa tatălui l-a transformat într-un tânăr schizofrenic, violent, care ascultă muzică R&B la maxim în mijlocul străzii şi îi ameninţă pe toţi cei care au ceva de obiectat. Audiard explică, într-un interviu, motivele pentru care s-a apucat să ecranizeze, din nou, povestea lui Fingers: "Bineînţeles, (am făcut-o) deoarece filmul m-a marcat atunci când a ieşit prima oară în cinematografe. Dar, fără doar şi poate, şi pentru că era un film pe care îl puteai revedea cu greu, care a rulat puţin şi care, prin urmare, a creat în jurul lui o aură suplimentară de mister".

Personajul din Şi inima mi se opri în loc (De battre mon coeur s'est arrêté), pe nume Tom Seyre (Romain Duris), este, asemenea lui Fingers, un tânăr ajuns aproape de 30 de ani care duce în spate moştenirea unei familii schizoide. Mama sa defunctă a fost, cândva, o pianistă renumită, iar tatăl său, Thomas (Niels Arestrup) a fost şi a rămas un ratat, care trăieşte din închirierea unor imobile. Acţiunea se mută de la New York la Paris, tatăl mafiot se transformă într-un afacerist la limita legii, iar fiul gangster devine un soi de "spărgător". El se ocupă, urmând tradiţia paternă, cu plantarea şobolanilor, cu spargerea geamurilor şi cu distrugerea podelelor pentru a alunga chiriaşii / imigranţii nepoftiţi. Prin această modificare a decorului, şi prin distribuţia excelent aleasă (Duris este mai reţinut, însă nu mai puţin expresiv decât Keitel), Audiard îşi însuşeşte, practic, povestea, pe care o şi semnează, ca scenarist.

Thomas păstrează destul de puţin din personajul brutal şi enervant pe care-l străbate o undă de melancolie la auzul unor acorduri din Bach. Deşi are o meserie violentă şi, uneori, dă dovadă de impulsivitate, Tom este orgolios şi arată că îşi doreşte, cu orice preţ, să realizeze mai mult decât tatăl său. O întâmplare i-l scoate în cale pe fostul agent al mamei sale, care-i cere să susţină o audiţie. Perspectiva unei cariere muzicale, în ciuda handicapului de mai bine de 10 ani de pauză, îl determină să-şi lase baltă partenerii, tatăl şi afacerile şi să se apuce de exersat sârguincios la pian. Socotelile nu sunt însă aşa de simple, iar viaţa pe care a dus-o nu-l va lăsa să evadeze uşor. Unul din punctele forte ale filmului este scenariul, dinamic şi imprevizibil, construit din două linii în contrapunct: pe de o parte, afacerile dubioase ale personajului şi oamenii legaţi de aceasta sunt împinse, cu forţa, într-un plan secund, iar, pe de altă parte, pasiunea tot mai puternică pentru pian, cu accente obsesive, tinde să ocupe, la fel de energic, prim-planul.

Tom ia lecţii de la o studentă chineză, Miao Lin (Lin Dan Pham), care nu vorbeşte franceza. Se înţeleg prin gesturi, prin intuiţie şi, eventual, prin instinctul comun al muzicii. Întâlnirile lor - mici capsule cu un farmec şi o filozofie aparte - păstrează ceva din Citind pe buze, filmul anterior al lui Audiard. Pe măsură ce audiţia se apropie, atmosfera devine sufocantă, incidentele neprevăzute par să nu se mai termine, iar anti-eroul îşi pierde stăpânirea de sine. În faţa agentului, Tom se hotărăşte să cânte o Tocata din Bach, care este, aşa cum explică regizorul francez, definitorie pentru personaj: "Tocatele sunt compoziţii muzicale austere, dificile, care cer o anumită virtuozitate. Este o muzică geometrică, lipsită de răbufniri romantice. Dacă Tom ar fi cântat, de pildă, Schubert, ar fi trebuit să interpreteze cu patos, cu sentiment. Cu inimă". Tocmai aceasta e problema lui Tom: stăpâneşte tehnica, dar nu şi emoţiile dintr-o compoziţie şi, în general, din viaţă. Poate cânta doar anumite fragmente din Tocatele lui Bach, pentru că acestea implică o succesiune mecanică de sunete. Restul notelor, inima sa le sare.

În aceeaşi cheie se poate interpreta şi finalului, în care Miao Lin, şi nu Tom, reuşeşte să îndeplinească visul de a concerta pe scenele din întreaga lume. Mesajul filmului este, totuşi, optimist: în ciuda eşecurilor, personajul iese din capcana ratării şi ajunge stăpân pe viaţa sa. Arta şi violenţa nu se elimină reciproc, ci se completează, într-un mod surprinzător, în excelenta poveste a lui Audiard. Iar Tom, care întruchipează această combinaţie, pare eroul cel mai decent, mai lucid şi mai complet al filmului.