Rupt în două - De battre mon coeur s'est arrêté

Tînărul parizian Tom (Romain Duris) lucrează în domeniul afacerilor imobiliare. Mai precis, bagă şobolani pe sub uşile oamenilor (chiriaşi săraci, majoritatea imigranţi), le taie apa şi electricitatea şi, în cazul în care n-au înţeles, intră peste ei cu bîta de baseball. (După ce evacuează imobilele, el şi asociaţii lui le cumpără şi le vînd la un preţ mai mare). În timpul lui liber (adică atunci cînd nu bate oameni), Tom se sparge în figuri prin cîrciumi (adică bate oameni), face pe recuperatorul la cererea lui taică-su (deci bate oameni) sau îşi încarcă bateriile ascultînd la căşti muzică electro (şi uitîndu-se la oamenii din jurul lui de parcă ar vrea să-i bată). Ce mai, suflet de artist. De aici şocul spectatorului, atunci cînd (după vreo 15 minute de huliganism viguros) Tom recunoaşte pe stradă un domn distins, impresar de muzică clasică, i se prezintă ca Thomas Seyr, fiul faimoasei pianiste Sonia Seyr, şi îşi programează o audiţie. Sufletul ca sufletul, dar viaţa lui Tom pare să fi fost, pînă la un punct - pînă s-o năpădească şobolanii -, o viaţă de artist.

Vestea asta nu vine ca un şoc pentru toată lumea. De exemplu, nu e un şoc pentru spectatorul care a văzut Fingers, un film american din 1978. În Fingers (debutul regizoral al scriitorului James Toback), Harvey Keitel juca rolul unui gangster pasionat de Bach. Nu era cel mai credibil personaj imaginat vreodată; părea mai curînd fantasma unui adolescent talentat, hrănit cu Dostoievski şi cu Norman Mailer, atras de extreme, de sublimitate şi de abjecţie. Una dintre grijile realizatorilor acestui remake franţuzesc, regizorul Jacques Audiard şi scenaristul Tonino Benacquista, a fost să mai atenueze extremismul ăsta: un rechin imobiliar care cîntă Bach e, orişicît, o creatură mai puţin violent-oximoronică decît un gealat mafiot care cîntă Bach. Pe de altă parte (se pot întreba fanii originalului), oare un cîştig în credibilitate este chiar un cîştig pentru povestea asta? Povestea e puternică (Fingers e un film-cult) tocmai pentru că e o fantasmă adolescentină macho-sensibiloasă, deci cu ce-o ajută un plus de realism? Răspunsul este că un plus de realism ne ajută să ne apropiem de Tom - şi e în interesul unui astfel de disperat să lase spectatorul să se apropie de el (altfel, filmul riscă să devină insuportabil). Tom/Romain Duris e încrîncenat şi chinuit şi imprevizibil şi fioros, dar nu e respingător. Combinaţia erotică (dintre o artistă delicată şi un haidamac insensibil) care a produs această fiinţă ruptă în două rămîne greu de imaginat - şi zău că schema lui Toback (principiul matern (= Frumosul) şi principiul patern (= Distrugerea) îşi dispută sufletul băiatului) miroase a sala de teatru a liceului -, dar viaţa interioară a lui Tom e o realitate - ceva pregnant şi arzător şi fascinant acolo pe ecran. Tom se azvîrle cu capul înainte în viaţa lui nocturnă, violentă. În faţa lui taică-su (Niels Arestrup), nu-şi găseşte locul, tremură de frustrare: la 28 de ani, a ajuns să trăiască o viaţă în care nu mai e loc pentru frumos. Cum a fost posibil? Fiecare întîlnire cu taică-su îi aminteşte cum. Drept care se aruncă şi mai abitir în viaţa lui nocturnă.

În acelaşi spirit vindicativ îl atacă şi pe Bach (după zece ani de pauză). Îl atacă de-adevăratelea - faţa lui contorsionată şi spatele lui încordat deasupra pianului spun ceva de genul: "Dacă nu-mi ieşi bine, te distrug, futu-ţi morţii mă-tii!". Abordarea asta o descumpăneşte puţin pe tînăra pianistă vietnameză (Lin-Dan Pham) care acceptă să-l mediteze, dar ea e o fire tare; întîlnirile lor intră în rutina lui cotidiană şi, încet-încet, ea îl calmează. Relaţia lor e fără cuvinte (cu excepţia termenilor muzicali şi a formulei necesare oricărui pedagog - "Very bad") şi e bine aşa, pentru că asta e partea în care se afirmă forţa civilizatoare a artei şi Audiard ştie că, dacă e ca filmul să rămînă film - un motiv de excitaţie senzorială, intelectuală şi emoţională, nu un motiv de autosatisfacţie morală -, discursurile de felul ăsta trebuie să fie cît mai reţinute, aproape inaudibile. Tot ce trebuie să se audă este zbîrnîitul de fir întins al suspansului: oare un suflet ca al lui Tom poate fi vreodată îmblînzit de tot? Oare e de dorit ca muzica să-l îmblînzească? Ce se întîmplă cu el dacă devine prea moale pentru vechea lui viaţă şi nici nu reuşeşte ca muzician? Poate că arta îmblînzeşte, dar n-aduce pace, şi lui Tom îi trebuie pace. Jacques Audiard şi Romain Duris au ştiut ce să facă pentru ca aventura lui să ne ţină cu sufletul la gură pînă la sfîrşit.