Muzica până la ultima bătaie a inimii... - De battre mon coeur s'est arrêté

De battre mon coeur s'est arrêté / Şi inima mi se opri în loc, splendidul film al lui Jacques Audiard, este un film impregnat de muzică. Remake al filmului din 1978, Fingers de James Toback (cu Harvey Keitel în rol principal), filmul este ambientat într-un Paris vag recognoscibil, mai degrabă prin atmosferă decât prin locuri anume. Din capitala Franţei vedem pasaje înguste, întunecate, sau localuri pline de fum, imobile ocupate abuziv şi apartamente ascunse vederii de întunericul unor draperii grele... Un Paris surprins dintr-o perspectivă complet diferită faţă de alte filme "solare"...

Camera de filmat este folosită aproape "transgresiv" în aceste spaţii, purtată în mână, cu mult steadycam, continuu şi deranjant fizic... Un abuz care în final devine uşor convenţie...

Un film care analizează raportul între tată şi fiu, şi responsabilitatea, chiar dacă nedorită, pe care fiecare o poartă în spinare....

Protagonistul este Romain Duris, cu faţa şi mâinile nervoase ale unui Rupert Everett de banlieue, oscilând până la final între două destine posibile.

Mai întâi cel al tatălui, beţiv şi seducător, plângăreţ, mic mafiot imobiliar cu mult nenoroc (Niels Arestrup cu un impresionant fizic devastat). De la acesta a moştenit disperarea lui profundă, o slăbiciune care îl împinge să se îmbarce în cele mai violente acţiuni gregare, alături de camarazi groteşti. Dar tot de la acesta moşteneşte şi un anume presentiment tragic al unui sfârşit întunecat...

Pe de altă parte destinul său are un moment de graţie prin întâlnirea cu fostul său profesor de pian, fost companion al mamei pianiste. Acum agent de renume, acesta îl încurajează să reia competiţia, încurajează cealaltă jumătate luminoasă pe care Tom o credea îngropată pentru totdeauna în el, o dată cu moartea mamei...

Regizorul vorbeşte înainte de toate de patrimoniul nostru genetic. Putem oare să fugim de un destin care pare trasat, definitiv înscris în ADN? Suntem condamnaţi să îl repetăm, dincolo de alegerile noastre, trecând mereu prin aceleaşi cercuri ale Infernului dantesc?... Se poate oare scăpa de o iubire devastatoare pe care nu noi am ales-o, care depăşeşte orice sistem de valori, precum iubirea dintre un fiu şi tatăl său?... Fiecare găseşte în el-însuşi propriile răspunsuri, astfel precum fiecare are propriul său liber-arbitru...

Muzica devine aici terenul de luptă între cei doi demoni care se înfruntă pentru sufletul lui Tom. Puţin câte puţin dorinţa de a deveni mai bun, de a atinge performanţe artistice reapare. Muzica îi impune disciplină, dar şi curaj, precum în iubirea faţă de soţia camaradului său de nelegiuiri. O lume diurnă îi va face faţă uneia nocturne.

Regizorul operează perfect cu alternarea ritmurilor filmului: imaginile rapide, neclare, tempoul gâfâit al filmelor de acţiune, sunt alternate cu ritmuri lente, cu imagini aparent mai convenţionale ale unui drum interior.

Audiard pune în scenă ceva extrem de rar: indescriptibilul sentiment de iubire faţă de un părinte! Tom este plin de tandreţe faţă de un tată îmbătrânit şi buhăit, iar filmul se deschide cu aceste cuvinte: "... Vrem să ne eliberăm de taţii noştri, nu-i înţelegem, nu îi suportăm, dar când se apropie sfârşitul îi îngrijim ca pe nişte copii, îi spălăm, îi îmbrăcăm, îi hrănim... Şi n-am vrea să se mai termine vreodată..."

Regizorul urmăreşte mai cu seamă aici parcursul plin de eforturi al maturizării, trecerea de la tinereţe la vârsta adultă, o trecere care nu este facilă, şi niciodată fără răni. Conex cu această trecere este sentimentul incomunicabilităţii pe care fiecare dintre noi l-am avut: Tom nu reuşeşte să comunice, se ascunde sau trădează... Doar faţă de Miao Lin şi prin muzică tânărul pare că îşi găseşte vocea personală...

Protagonistul se supune acestor mixaje de lumi punând câte puţin din fiecare tip de suflet în celalalt. Aprinde cu speranţa disperarea, şi amestecă cu disperare speranţele. Thrillerul sufletului se desfăşoară aici perfect. Când totul pare că se poate canaliza pe bucuria regăsită a muzicii, personificată prin faţa angelică şi disciplina de fier ale chinezoaicei Miao Lin, trecutul revine... Şi revine de mai multe ori. Chiar şi atunci când, "după doi ani", îmbrăcat în costum de seara Yves Saint Laurent în locul gecii de piele, cu pianul concertistic perfect acordat, cu o Miao Lin ultra elegantă pe scenă, Tom îl întâlneşte din întâmplare pe mafiotul care îi ucisese tatăl. Însă acum este deja alt om: câteva lovituri precise ucid criminalul. Murdar de sânge, răzbunat, Tom îşi ocupă locul în sală şi asistă la concertul iubitei sale.

Delicateţea regizorului în alternarea celor două planuri ne îndeamnă şi către o a treia lectură posibilă, abia schiţată, poate doar la nivel interior. O lectură care îndepărtează spectatorul de soluţia realistă şi îl face să înţeleagă totul ca pe o iluzie, ca pe un vis imposibil de răzbunare.

La capătul acestei experienţe filmice ne rămâne, mai mult decât altceva, splendida muzica a lui Alexandre Desplat care se insinuează, modernă şi electronică, în "Toccata în mi minor" a lui Johann Sebastian Bach, repetată la infinit.