Născut în Federația Rusă, format ca regizor, actor și păpușar, Sardar Tagirovsky pare a fi pătruns până la suflet de această normă, care palpită în el, iată, drept potențială profesiune de credință, derivată din "sistemul Stanislavski", asumat cu responsabilitate. Spun asta pentru că el, în spectacolul sătmărean de care ne ocupăm, vrea să cuprindă tot-tot, absolut tot ce oferă acest poem dramatic din secolul al XIX-lea. Este vorba despre basmul pre versuri rostuit de poetul romantic maghiar Vörösmarty Mihály. O piesă considerată reper în dramaturgia maghiară. Abordarea în manieră exhaustivă a textului duce la un product teatral de patru ore, desemnat ca realizare de excepție a stagiunii trecute. Da, el, ambițioasul regizor, vrea totul în acest grandios spectacol. Vrea să pună în evidență poezia scriiturii, informația scrierii piesei, eticitatea mesajului, frumusețea basmului, incidențele cu biografia autorului, incidențele cu lumea clovnească a circului, interacțiunea cu sala, plutirea în imponderabilitatea fantazării fără limite. În procesul său creator se bazează intens pe trăirea scenică și măiestria actorului. Se vede limpede că a avut cu cine lucra, întrucât Trupa Harag s-a lansat cu profesionalism, experiență și frenezie în acest joc de-a basmul sau de-a călătoria în vis.
Un basm pentru maturi așadar, o călătorie în Țara Zânelor asemenea misterului conținut în mitologie și folclor, în părți din Maestrul și Margareta lui Bulgacov, în Faust-ul goethean sau în Tragedia omului a lui Madách Imre. O poveste de dragoste despre inițiere și cunoaștere, condusă cu dibăcie printre tiparele eternului ficțional și inovație de ultimă oră. Călătoria prințului rătăcitor în căutarea iubirii perfecte reia teme universale, tratate într-o viziune cât de cât originală: lumea prinsă într-un carusel al dorințelor devastatoare, populată cu prinți și zâne, elfi și vrăjitoare.
Poemul dramatic repovestit dă aripi imaginației prodigioase a regizorului. El încadrează tabloul manifestărilor epice propriu-zise în rama unei realități desuete, melodramatice, așa cum dă bine unui poet romantic autentic. Informațiile biografice legate de autorul poemului merg în paralel cu acțiunea, sunt proiectate pe peretele de deasupra scenei. Așa aflăm care este geneza textului. Angajat ca preparator / educator pentru cei trei fii ai familiei Perczel, poetul se îndrăgostește iremediabil de fiica proprietarului, Perczel Adél, iubire nemărturisită, devastatoare. Întruchiparea acestei idile e simplu reprezentată: Vörösmarty Mihály însuși (interpretat de Varga Sándor) și fata dorită, Perczel Adél (interpretă László Zita), stau de o parte și de alta a scenei, în fața cortinei. El este în fața unei măsuțe cu piesele așezate pe tabla de șah (își joacă destinul vieții, hazardul nemilos), ea citește destinsă sau deschide umbrela ca doamnele de altădată. Amândoi sunt îmbrăcați à la belle époque. Ea nu îi împărtășește iubirea. Distanțarea se impune în plan real. Între ei, când se ridică cortina, pătrunde lumea iluziilor cu personaje carnavalești, costumate fellinian, printre care, cu pași timizi apar Csongor (Szabo János Szilárd), tânărul obișnuit, etern vrăjit de steaua iubirii și Tünde (Budizsa Evelin), zâna neprihănită înveșmântată în albul castității. Csongor va fi profund dezamăgit de decadența sentimentului iubirii din epocă. Iar Tünde își va pierde speranța în găsirea fericirii până spre final.
Decorul reprezentând pereți circulari albi, cu efecte de fascinație feerică și costumele fanteziste concepute de Kupás Anna au un rol esențial în conturarea acestui univers oniric servit publicului ca o halucinație cu tâlc și învățăminte. Trei globuri cu scânteieri de mini-oglinzi prelungite pe pereții sălii se rotesc împreună cu scena rotativă și ea, subliniind un vertij continuu, amețitor. Muzica originală, compusă de Bakk Dávid László, amplifică și întreține senzația de vacuitate enigmatică, armonizată, când cu vuietul sferelor, când cu țipetele colecției de draci zornăitori. Din trapa scenei ies spectre ale maleficului, înghițând treptat și hulpav lumea de iluzii, astfel că atmosfera de fierbere neîntreruptă e prelungită până la cote insuportabile. Pomul fericirii, cu râvnite mere de aur, sugerat prin ecleraj de mare rafinament scenic, se îndepărtează de personajele ce taie calea îndrăgostiților. Tipologiile actanților ce populează acest vertij general sunt bine puse în evidență de Orbán Zsolt în Balga / prototipul Blegului universal, timid și suicidar, devenit sluga lui Csongor, la fel Keresztes Ágnes, în verdele speranței îmbrăcată, expresie a voluntarismului feminin. Un rol central în ițele subiectului, bine manevrat de Moldován Blanca, este deținut de Hârca, vrăjitoarea în negru îmbrăcată, manipulatoarea destinelor. Desigur, stilul parodic, exersat în montare, își are rolul său revigorant în ansamblu.
Trupa Harag Gyórgy excelează în actori cu prestație convingătoare în roluri de mai mare sau de mai mică întindere. Aici se disting, printre alții Nagy Csongor Zsolt (Negustor), Méhes Kati (Prinț), Rappert-Vencz Gábor (Savant), Rappert-Vencz Stela (Kurrarh), Diószegi Attila (Berreh), Kovács Éva (Îmbufnata), Bogár Barbara (Ledér), Kovács Nikolett (Noaptea), Gaál Gyula (Hangiu), Gál Ágnes (Fata vrăjită a Hârcăi). Toate contribuțiile actorilor sunt meritorii. Ele vorbesc despre coeziunea trupei și atmosfera prielnică muncii de creație. Pentru că, așa cum spunea Czintos József, veteranul actor al teatrului, un personaj hâtru, virtual Orson Welles local, cu ocazia lansării cărții lui Csirák Csaba Czintos József, idealistul încăpățânat, "Dacă actorii nu se iubesc între ei, nu pot face teatru". Asta se vede. Asta se simte.
Structura de poveste a piesei începe cu A fost odată... Ca în comediile shakespeariene, cuplurile se regăsesc fericite în final. Așa-i în ficțiune. Dar regizorul derulează mai departe informația biografică începută, trecând la regăsirea finală (pe scenă) dintre autor și iubita lui serafică, totul curgând în paralel cu istoria de pe scenă. Aflăm că adevărata Perczel Adél nu a răspuns la sentimentele scriitorului, s-a căsătorit cu un moșier bogat și a fost nefericită. Clișeul știut. Adevăratul Vörösmarty Mihály s-a căsătorit cu o altă femeie și a avut mai mulți copii. Aflăm totul din textul pregătit ca un deznodământ, proiectat pe perete. Cu aceste ultime amănunte, regizorul se retrage. Și-a împlinit misiunea. Consideră că, lungindu-se în acest fel, a spus tot ce trebuia spus despre poemul dramatic al lui Vörösmarty Mihály, deci a spus adevărul despre o operă literară majoră, refuzând tăieturile sau ciuntirile. Pentru că, nu-i așa, adevărul este un tot, orice fragment e o minciună. Și Sardar Tagirovsky iubește adevărul spunând tot. Fără această iubire nu ar putea face teatru așa cum face el.