Vitrina cu spectacole - Showcase Teatrul de Nord, Satu Mare, 2023

În lumini de galantar se răsfață producțiile teatrale ale instituției de profil din Satu Mare. Vitrina s-a deschis ofertant spre public, etalând o parte din performanțe în cursul celor șase zile de spectacole între 28 martie și 2 aprilie 2023. Diverse și provocatoare, ambițioase și feerice, piesele prezentate la Showcase de cele două trupe ale Teatrului de Nord (Trupa Mihai Raicu și Trupa Harag György) oglindesc o susținută preocupare pentru situarea artei teatrale promovate aici în planul căutărilor estetice specifice timpului pe care-l trăim. O prezență ce îmbină avangarda cu tradiția în arealul cultural regional și național, o prezență ce impune valori autentice și se impune prin valorizări manageriale remarcabile.

Zilele sătmărene de teatru, petrecute în sala de spectacol și în cafeneaua întâlnirilor dintre artiști și critici, s-au derulat sub cupola simbolică a unei afabilități reciproce productive. Cronologia programării reprezentațiilor a avut în vedere intrarea în mirajul scenei prin mijlocirea basmului. Insinuarea "poveștii fără sfârșit" a început cu Momo, adaptare după Michael Ende în regia Dianei Dragoș și a continuat a doua zi cu tratarea aproape exhaustivă a basmului scriitorului maghiar Vörösmarty Mihály, Csongor și Tünde, în regia lui Sardar Tagirovsky. Fetița Momo în interpretarea actriței Roxana Fânață descinde în lumea dirijată de inteligența artificială și rămâne descumpănită ca și eroul lui Emile Ajar / Romain Gary din romanul Ai toată viața înainte, numit tot Momo, debusolat în fața cunoașterii lumii adulților. Onomastica identică m-a trimis spre o insolită simbolistică a inițierii, văzută prin prisma asumării inocenței copilăriei intercalate în narațiunea-poveste. De menționat că Roxana Fânață apare încă în două spectacole, unde prestația ei se distinge prin finețe, feminitate și candoare. La fel de diafane făpturi întruchipează actorii Szabó János Szilárd și Budizsa Evelyn, eroii din Csongor și Tünde, învârtiți pe rotativa scenei, purtați în onirismul basmului pe aripi de vis. Construcția spectacolului primește amplitudinea unei fermecătoare feerii potențate de imaginația prodigioasă a regizorului. Alături de protagoniști, contribuții memorabile aduc Orbán Zsolt (Balga), Keresztes Ágnes (Ilma) și Moldovan Blanka (Hârca) într-o reprezentație-maraton de patru ore, ce contribuie în mod substanțial la vraja "poveștii fără sfârșit" enunțate înainte, paradoxal, de un autor cu numele predestinat de Ende (sfârșit, în germană).

Tot un fel de episod emblematic, festiv, coborât din basm sau cu ascendență la basm este, în genere, nunta ca ceremonial tainic și social. Dar Nuntă în Oaș, în regia lui Cristian Ban, pe un text de Anca Munteanu (publicat de LiterNet și disponibil aici), e puțin altceva. Mizanscena "aranjată" de regizor în registru burlesc aduce în prim plan cinci personaje din Țara Oașului predispuse să petreacă la o nuntă cu miri întorși din străinătate de la muncă. Intențiile sunt bune, emoțiile și agitația pe măsura evenimentului. Este o radiografiere comică a mentalităților conjuncturale prezentate fățiș, în jurul "euroilor" câștigați afară pentru a începe o afacere în satul din Oaș. Și într-adevăr, pe câteva bancnote de 100 de euro (tipărite fără valoare), introduse într-un plic, figurează, în mod ingenios... caietul de sală cu informații despre spectacol. Avem muzică cu țipurituri, cu acompaniament la ceteră și chitară. Responsabil este "ceterașul" Vlad Giurge, prezent pe scenă. Avem umor neaoș mai ales în replicile Ralucăi Mara (Tanti Anica), avem atitudine veridică de tânăr sătean întâlnit la birt la Andrei Gîjulete (Bobo), avem evocări hazlii la Ioana Cheregi (gureșa Lenu), îngrijorări materne la Alina Negrău (Mama), cumsecădenie la Andrei Stan (mirele Ionuț) și, desigur, avem frumusețe pură în costumul tradițional purtat de Roxana Fânață (mireasa Maricuța). Dilemele și dorințele de emancipare ale tinerei mirese, cu fire introvertită, frânează preparativele de nuntă, deturnate în comic savuros, receptat ca atare de public.

Cu Woyzeck-ul pus în scenă de Albu István după Georg Büchner trecem în zona unui adevărat concert rock, susținut cu aplomb de actorii cântăreți, instrumentiști din Trupa Harag György, formată, printre alții, din Nagy Csongor Zsolt (hipersensibilul Woyzeck), Budizsa Evelyn (Marie, "amanta de garnizoană"), Orbán Zsold (Tamburmajor pe post de amant), Rappert-Vencz Gábor (un bizar Doctor) și Diószegi Attila (ultra-militărosul Căpitan). O ingenioasă găselniță este introducerea pe scenă a ciobănescului german Paco în rolul lui Andres, confidentul lui Woyzeck. Prin piesele muzicale ale formației rock Rammstein, intercalate în narațiune, light design-ul lui Erőss László, fumul ce acoperă scena uneori și decorul rotativ executat din metal lucios, rece, frisonant, în scenografia lui Szőke Zsuzsi, prin aceste elemente, montarea lui Albu István creează o atmosferă tensionată, tulbure, macabră, perfect suprapusă peste angoasele eroului cu mintea rătăcită.

Din zona experimentului de ultimă oră vine spectacolul Freetime al Trupei Mihai Raicu, o coproducție cu Teatro Stabile delle Arti Medioevali și Quartieri dell'Arte, Italia. Textul elaborat de Gian Maria Cervo și Frații Presniakov este rodul colaborării în cadrul unui Laborator internațional de scriere colectivă. Acest proiect a fost realizat în 2019 de regizorul Italian Pierpaolo Sepe și reimplantat în pământ maramureșean de tânărul regizor Nicola Bremar, cu biografie itinerantă ca majoritatea eroilor de pe scenă. Un soi bizar de tatonare a mediului înconjurător pâclos se instalează între personaje. O nesiguranță plutește în aer și în spațiul dintre muchiile cuburilor de diferite mărimi aduse pe scenă de scenograful Steffi Rehberg (Germania). Sunt cuburile artistului Sol LeWitt, frumoase în sine, "adăpostind" vacuitatea din sufletele expaților răspândiți pretutindeni în lume. Se creează o spațialitate a rătăciților și rătăcirilor pe diferite paliere ale vieții. Steagul în culorile curcubeului (al comunităților LGBT) flutură nestingherit pe deasupra capetelor deșurubate din prejudecăți ale eroilor piesei. Faptul că scenariul este scris la mai multe mâini, din secvențe succesive, prea puțin sudate între ele, imprimă ansamblului un stil fragmentat, expandat simbolic asupra psihicului personajelor ce par complet debusolate. Nu e de mirare că la un moment dat cade întrebarea Se poate trăi în fragmente? De fapt, este vorba despre căutare, căutarea de profundis. Florin (Andrei Gîjulete) se caută pe sine în diferitele etape ale vieții și vine în contact cu diverse forme de conviețuire. Îi dă târcoale Adamo (Sergiu Tăbăcaru) sau Artistul Contemporan (Cătălin Mareș) într-un fel de întâlniri paralele cu propriul lui destin. Într-o altă etapă e alături de Nada (Roxana Fânață), soață copleșită de griji familiale, astfel că deambulările fac parte din strategiile lui de supraviețuire. Un contrast bizar, nereușit se statornicește între frumusețea cuburilor amintite și closetul poziționat central pe care este așezat Andrei Gîjulete pentru a-și trece în revistă experiențele. Ioana Cheregi aduce un plus de umor în rolul Polițistei borțoase, umor presărat benefic peste această lume stranie, de singurătăți murmurate și confuzii cumulative.

Cel mai îndrăgit spectacol din acest showcase s-a dovedit a fi Scripcarul pe acoperiș în care Trupa Harag György a excelat pur și simplu. Celebrul muzical, scris / compus / conceput de Sheldon Harnick, Jerry Bock și Joseph Stein, pus în scenă de Márkó Eszter, fostă actriță a trupei, invitată din Ungaria, a făcut senzație, după cum era firesc și a lăsat o foarte bună impresie. După fierul rece și muzica "metalică" din Woyzeck, decorul clasic, realizat de Bodor András din lemn, sugerând case din Anatevka, un mic sat ucrainean, a adus multă căldură și comprehensiune. O sugestie de întoarcere la civilizația și frumusețea lemnului.

În dimineața spectacolului, directorul Trupei Harag György, Bessenyei Gedő István, s-a oferit să însoțească un grup de participanți la showcase prin câteva clădiri monumentale din oraș. Primul obiectiv a fost Sinagoga de pe strada Decebal, care adăpostește și Muzeul Virtual al Holocaustului. Ghidul nostru ne-a informat că din cele 20 de sinagogi câte au fost în Satu Mare au rămas aceste două clădiri alăturate. Din zece mii, au rămas doar 30 de evrei declarați. Confruntarea pe viu cu tragediile îndurate de evrei ne-a sensibilizat mult și ne-a pregătit emoțional pentru ceea ce aveam să vedem pe scenă în mirobolanta montare a Scripcarului sătmărean. Numeroasa distribuție s-a situat, fără excepții, la nivelul unui ansamblu actoricesc de înaltă ținută. În ritmuri de dans (coregraf Darabos Péter), costumele realizate de Kupás Anna și-au etalat splendoarea. Linia melodică ce se desprinde de pe strunele viorii, tânguioasă, sfâșietoare, înmoaie inimile. Alături de Székely Alpár, apare copilul de 12 ani Gătina Márk Albert, un fraged lăstar de Scripcar tânăr, înduioșind realmente asistența. Copiii aduși în spectacol sensibilizează în mod deosebit, cucerind puncte valorice în plus. Cu o voce impunătoare de la prima intrare în scenă, Rappert-Vencz Gábor creează în rolul Lăptarului Tevye un personaj memorabil, sisific în încercările cumplite ale vieții, dar și ghiduș în raporturile cu divinitatea. Prestația lui Rappert-Vencz Gábor e comparabilă, pe picior de egalitate cu aceea a lui Zsolt Bogdán de la Cluj sau a lui Richard Balint de la Oradea, alte realizări de top în palmaresul montărilor Scripcarului din ultimii ani.