În jur, aceeași Moldovă profundă, scufundată în sărăcie și incultură, în care mănăstirile devin mai degrabă sanctuare de siguranță și stabilitate pentru femei decât locuri în care asceza propriu-zisă să fie luată în serios.
Îmbrăcată în haine cernite, tânăra ascetă iese pe furiș, din mănăstire, ajutată de fratele taximetrist (Valeriu Andriuță) al unei alte călugărițe. Ajunge la spital și se duce la neurologie - o destinație acceptabilă social pentru asceți. Însă, se îndreaptă rapid spre o sală de așteptare unde sunt doar femei. Un rânjet de satisfacție încolțește deja pe fața spectatorilor mai puțin înfiorați mistic: "Aha, știam eu că are un secret sexual. Sigur măicuța este însărcinată, de asta s-a furișat așa".
Dar Apetri virează puternic dinspre chestiunile mistico-religioase, care nu-l interesează decât conjunctural, iar interesul său se îndreaptă spre (încă) o dramă polițistă declanșată de ceea ce se va petrece pe drumul înapoi spre mânăstire. Formația sa inițială, avocat de drept penal, își pune clar amprenta asupra subiectelor și asupra modului în care sunt povestite. Astfel, partea a doua devine o anchetă în care inspectorul de poliție Preda (Emanuel Pîrvu) încearcă să descurce ițele unei povești complexe.
Se continuă astfel tematica trilogiei începută cu Neidentificat (2020), cu care împărtășește locurile comune de filmare aflate în Piatra-Neamț, orașul originar al regizorului, și câteva personaje, secundare în primul film, devenite principale acum.
Și Miracol are în prim plan tot un polițist și explorează puterea, adesea discriminatorie, uneori benignă, alteori de-a dreptul criminală, pe care brațul legii o poate avea, în viziunea lui Apetri.
Un element iconografic important rămâne pistolul. Mai precis, un Glock sexy, mângâiat cu respect, ținut în mână cu înfiorare și cu priviri pline de înțelesuri rău-prevestitoare. Arma devine proiecția gândurilor ascunse ale omului legii, într-o palpitantă și foarte bine regizată blurare a realității și a halucinațiilor emoționale. La Apetri, pistoalele funcționează mai degrabă ca simbol decât ca armă de apărare.
Pe de altă parte, este ironică distribuția și regia atipică a figurilor de polițist. În Neidentificat, Bogdan Farcaș arată ca un rocker costeliv, rebel, amenințător, care poartă chiar și o brățară metalică, o combinație între Keanu Reeves (din trilogia John Wick) și James Dean, care își face meseria cu o pasiune arzătoare, care îl consumă dincolo de limitele rațiunii. În contrapondere, în Miracol Emanuel Pîrvu apare ca un intelectual urban rafinat, cu ochelari și sacouri cu mânecile răsfrânte, un fel de cruciat cald și empatic, care dorește dreptate pentru cei slabi. În contrast față de amândoi, comandantul lor (Vasile Murariu) întruchipează stereotipurile negative despre polițiștii români (birocratic, plin de sine, ușor obez).
Jocul preferat al lui Apetri este limitarea cunoașterii. Titlurile sale trimit în mod clar la necunoscut, la inexplicabil. Atât din perspectiva aflării adevărului juridic, adică infracțiunile propriu-zise, dar mai ales în privința motivațiilor protagoniștilor. Pistele false abundă, comportamentele spontane, animalice, violente, care răstoarnă neașteptat și radical situația, de asemenea. În atmosfera de capăt de lume a provinciei nemțene, toate aceste izbucniri iraționale par cu atât mai puțin probabile.
La antipodul puterii masculine și cele care suferă, de fapt, de toate această iraționalitate, sunt femeile. Acestea cad victime ale violenței fizice bărbaților, sub pretextul neputințelor lor morale.
Așadar, Miracol continuă să exploreze, după Neidentificat, puterea judiciară dintr-o perspectivă compozită. Incită audiența să exploreze provocările multiple ale unei anchete criminalistice alături de protagoniști implicați cu personalități neașteptate și capabili de acțiuni care provoacă așteptările atmosferei de provincie.