Miracol, care și-a avut premiera internațională în 2021 (premiera românească în februarie 2022), se constituie în cea de-a doua parte a amintitei trilogiei și a reușit să primească nouă nominalizări la Premiile Gopo 2023. Printr-o maximizare deliberată a strategiilor de narativizare, Apetri interpelează un realism în care spațiul ficționalului este transfigurat și ancorat într-un plan al existenței imediate, livrând o cazuistică care stabilește un raport de complicitate între spectator și regizor. Inserția meticuloasă a unei simbolistici care se cere deconspirată sondează suspansul și-l imortalizează drept un suprapersonaj constant al întregii narațiuni, care își conjură audiența să asiste la propria anestezie cerebrală. Odată cu înaintarea perfect dozată în nucleul evenimențialului, se articulează și o paralizie a simțurilor, de parcă singura realitate viabilă devine realitatea Cristinei Tofan (Ioana Bugarin), tânăra novice într-o mănăstire, care, deși dorește rescrierea propriului destin, este lovită de un fatalism fatidic irevocabil. Generalitatea și recurența întâmplărilor de acest fel, pe care noi, indivizi ai unei societăți promotoare de valori înălțătoare, pretindem să le anulăm fără să le chestionăm valabilitatea, ne fac, pe fiecare dintre noi, potențiali subiecți ai destinului pe care îl traversează Cristina. Plecând de la mănăstire pentru a căuta o persoană căreia nu-i poate da de urmă nici la locul de muncă, nici acasă, nici telefonic, Cristina decide să se întoarcă la lăcașul sfânt, împovărată de noutatea și greutatea unei vești pe care nu o poate duce singură. Totuși, această virulență a Moirelor intervine timpuriu în viața tinerei fete, drumul său de întoarcere spre mănăstire urgisind-o la un episod care va schimba întreaga dinamică narativă, marcând tranziția spre un alt pol al tensiunii epice.
Tentativele de reconstituire a itinerariului care a cauzat soarta tragică a Cristinei sunt trasate cu un zel entuziastic de către detectivul Marius Preda (Emanuel Pârvu), revelând o serie de adevăruri și întorsături de situație nepremeditate, intersecția celor două personaje în cea de-a doua parte a filmului fiind, în egală măsură, aflată sub forța implacabilă a unei figuri providențiale.
Împrumutând parcă imaginea tarkovskiană a unui timp staționar, Apetri sculptează atât în interiorul, cât și în afara acestuia, transpunând spectatorul într-un spațiu imemorial, în care progresia temporală ascensională este substituită de una regresivă. Vizualul este augmentat de auditiv, antrenând imaginația spectatorului în procesul de structurare al imaginarului cinematografic. Subtilitatea acestei inteligențe regizorale este inserată prin trimiterile criptate la varii figuri care au împărtășit un destin similar cu cel al Cristinei - melodia Mihaelei Runceanu pe care o putem auzi la un moment dat amintește moartea violentă în 1989 a tinerei artiste. Construcția internă a celor două personaje, deși antinomică, gravitează în jurul unui magnetism care va determina interferența acestora. Verosimilitatea scenariului este asigurată de interpretările impecabile ale Ioanei Bugarin și Emanuel Pârvu, în timp ce Oleg Mutu, cu aceeași religiozitate profesională, asigură înlănțuirea cursivă a imaginilor pe care i-o putem recunoaște din filmele lui Cristian Mungiu.
Astfel, prin ultima sa producție, Apetri tronează în rangul celor mai interesanți regizori români, reușind să impregneze Cinema-ul Românesc de nuanțele unui thriller marca David Fincher.