Deși a avut o carieră bogată, era încă în plină ascensiune când a fost întreruptă brusc și tragic. Pe lângă un talent cu totul original și o modestie naturală, Gina Patrichi era înzestrată cu o sensibilitate ieșită din comun. Era atentă și plină de afecțiune față de colegi și public. Poate de aceea era îndrăgită de atât de mulți. Numele ei e legat de montări celebre, toate la Bulandra: Clipe de viață, D-ale carnavalului, Azilul de noapte sunt cele pe care le-am văzut și le-am admirat.
Eu am distribuit-o în Iuliu Cezar. Cum eram încă student, era normal să fiu puțin timorat de aura ei. Totul în ea exulta grație, forță, discreție și șarm, nesfârșit șarm. A jucat-o pe Portia, soția lui Brutus. Nu era un rol mare, dar aparițiile ei intense erau electrizante. Avea o privire de foc când încerca să-l convingă pe Brutus să renunțe la planul crimei. Scena dintre Gina și Rebengiuc era un duel între două voințe neclintite, în care Portia, cu tot devotamentul și compasiunea pe care le inspira, pierdea.
Candoarea și curățenia ei sufletească erau înduioșătoare. Nu era o actriță intelectuală. Pe scenă vorbea din experiența de viață, se simțea că știe ce spune, că a trăit, că a fost marcată. Când un actor e sincer, te convinge că ce spune e absolut adevărat. Impulsul unui actor nu vine niciodată din cap. Partea rațională doar manipulează, face comentarii, se comportă ca un negustor care cumpără și vinde tot ce a primit din afară. Gina nu avea nimic artificial în jocul ei. Oricine a văzut-o a fost sedus de faptul că trăia fiecare cuvânt, nu doar îl spunea, ca din vârful buzelor sau din cap.
Pe scenă Gina își folosea intuiția, combinată cu sensibilitatea și inteligența ei. Numai actorii mari știu să le întrupeze.
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.
