M-am întâlnit profesional o singură dată cu George, cu mulți ani în urmă. A fost actorul care l-a jucat primul pe Iona din piesa lui Marin Sorescu în premieră mondială. Eram intimidat de piesă, scrisă într-un stil becketian, cu care nu eram obișnuit. Îmi era frică, iar George era de-a dreptul înspăimântat de rol. Nu știa cum să-l construiască: "Întâi pe dinăuntru, apoi pe dinafară sau invers?!". Ne întrebam împreună cum se poate comporta acest personaj biblic, care sunt poziția trupului, expresia feței, gestul, mișcarea, tonul vocii care să corespundă eroului ce reprezintă întreaga umanitate. De la prima întâlnire mi s-a confesat că era obișnuit să apară pe scenă în modul cel mai natural, ca și cum ar trăi o întâmplare a omului de pe stradă. Era conștient că această metodă nu-l ajuta aici. A muncit mult, nu i-a fost ușor, după cum singur declara: "Să-mi pierd propria personalitate, să-mi pierd gesturile obișnuite, felul de a ține capul, de a păși, de a surâde. Și pe fondul acestei depersonalizări să-mi inoculez personalitatea celuilalt. Să am alte atitudini, alte gesturi, alt zâmbet. Poate alt glas".
În timpul repetițiilor a reușit treptat să renunțe la caracteristicile lui și să le găsească pe cele ale personajului. Eu, tânăr fiind, mai superficial, mai nerăbdător, dorind să ajungem la rezultat, îi sugeram uneori soluții care îi păreau exterioare. George nu era mulțumit atunci. Îmi amintesc că discutam des aprins și, până nu ieșeau scântei, lucrurile nu se rezolvau. Dar, după repetiție, ne opream la o bere și acolo realizam de multe ori că el avea dreptate: pur și simplu, nu putea să creadă în ce îi ceream să facă dacă nu simțea impulsul organic și firesc.
Deși nu știu dacă era religios, George parcă urma un îndemn biblic: "Să faci tot ce faci din toată inima și cu toată voința!". Și, cu o generozitate extremă, își dorea să reușească să comunice cu publicul, să atingă o țintă precisă - sufletul spectatorilor -, motiv pentru care inteligența emoției lui era solicitată ca un arc încordat la maximum. Radu Penciulescu, care îl adora, venea des să asiste la repetițiile noastre. Mai târziu, el l-a descris cel mai bine: "Calitatea principală a lui George era sensibilitatea. Chiar și ideile aveau corp, piele, gust, miros". Sanda Manu avea un cult pentru geniul lui actoricesc, dar și pentru el ca om. Ea povestea că în ultimii ani de viață George fusese afectat de schimbarea din societatea românească de după '89. Suferea că actorii nu mai erau iubiți, că se pierduse noțiunea de calitate, de valoare. Actorii giganți, ca George Constantin, aveau un respect sacru pentru meserie și acceptau, în numele artei, să se consume cu fiecare rol. George era conștient că, fără regizori care să-l inspire, nu putea rămâne la același nivel extrem de înalt. Cunoștea legea nescrisă conform căreia, dacă nu faci efort să urci pe scara valorii, atunci cu siguranță cobori. Urci / cobori; pe loc nu poți rămâne, chiar dacă vrei.
Am fost amândoi bucuroși să ne vedem, târziu, la una dintre primele Gale UNITER. Era slăbit și nu se simțea în apele lui. Îmi părea rău că nu-l văzusem în Prospero, dar știam cât de încântat de el fusese Ciulei. A zâmbit când i-am menționat. L- am invitat la o bere, ca în timpul lui Iona. Cum sănătatea nu-i permitea, a comandat una fără alcool. De la o masă vecină, cineva l-a salutat cu obișnuitul "Să trăiți, maestre!". Nu a apreciat, dimpotrivă. Mi-a explicat: "Acum, la noi, toți suntem actori mari, am devenit personalități! Ne numesc monștri sacri, parcă am fi buni de arătat la circ". Faima nu a fost niciodată prima pe lista lui de priorități.
Se spune că, după ce un actor, oricât de mare, dispare, nu rămâne nimic. Pentru cei care l-au văzut pe scenă, au rămas amintiri de neșters.
Și a mai rămas... cineva: Mihai Constantin, fiul lui, și el actor.
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.