ianuarie 2022
Miracol
Moartea obturează miracolul vieții în cel mai nou film al regizorului român Bogdan George Apetri, Miracol / Miracle, care va fi distribuit de Bold Film Studio în cinematografele din țară din 4 februarie 2022. Al treilea lungmetraj al cineastului stabilit la New York este varianta românească de spin-off a filmului Neidentificat din 2021 (situat în același spațiu și având în distribuție câtiva actori care își reiau rolul) și aduce în prim-plan, la fel ca predecesorul lui - așa cum am anticipat scriind cronica Neidentificat-ului văzut în cadrul competiției oficiale a TIFF 2021 - elemente specifice atât realismului românesc, cât și producțiilor comerciale hollywoodiene.

Miracol prezintă povestea unei novice tulburate, aflată în perioada de probă la o mănăstire dintr-un orășel nespecificat (identificat ca fiind Piatra Neamț de realizatorii celor două filme în interviuri), Cristina Tofan - interpretată de Ioana Bugarin care, de la debutul ei din 2018 în Moromeții 2, devine din ce în ce mai vizibilă în cinematografia românească. Protagonista pleacă într-o dimineață din locașul sacru pentru a rezolva o problemă personală pe care rugăciunea și mătăniile nu o pot soluționa, însă planurile îi sunt date peste cap într-un fel morbid. Este momentul de cotitură, în care regizorul trece de la dezbaterile teoretice din mașină de tipul celor din Marfa și banii la acțiunea și suspansul savuros al notoriului Psycho. De altfel, alegerea de a schimba în mijlocul filmului personajul căruia îi atribuie rolul principal - în prima jumătate novicea Cristina Tofan, în a doua jumătate polițistul Marius Preda - trasează o paralelă foarte interesantă între producția lui Apetri și cea a lui Hitchcock, paralelă care e sprijinită și de peisajul mlăștinos în care au loc momente importante ale celor două filme.

Cine a văzut deja Neidentificat nu este străin de stilul curajos și atipic al lui Apetri. Filmele lui sunt un puzzle care se completează singur pe parcurs, atunci când acesta dorește să arunce piesele lipsă în joc. Astfel reușește să mențină spectatorul într-o neliniște constantă, cu o minte plină de întrebări și posibile răspunsuri pe care nu are cum să le găsească, fiindcă nu are destule indicii. Privitorul știe că se poate aștepta la orice rezultat, iar acest lucru sporește efectul răsturnării de situație, pentru că orice rezultat ar avea în cap, sigur nu este cel aflat în scenariu. Iar când în sfârșit ajunge și el la această concluzie, nu mai are altă opțiune decât să se oprească din a se juca de-a detectivul și să lase imaginile să i se deruleze lămuritor în fața ochilor. O astfel de construcție a suspansului am mai văzut în lungmetrajele românești doar la Aurora lui Cristi Puiu. Această comparație nu este însă cea mai potrivită, întrucât, spre deosebire de Apetri, Puiu, fiind total dedicat Noului Val Românesc, nu este la fel de dispus să înlăture complet misterul și preferă să lase anumite întrebări în aer, chiar și după încheierea filmului.

Lipsa de specificitate a cadrului spațio-temporal adaugă la sentimentul de nesiguranță și face povestea să devină și mai înfiorătoare, conferindu-i un caracter de generalitate. Câteva elemente de recuzită sau replici din dialog oferă o vagă idee asupra acestui aspect (telefoanele mobile cu butoane, folosirea CD-ului și a radioului sau menționarea faptului că este un oraș mic), însă nu știm niciodată cu certitudine în ce localitate sau în ce an se desfășoară acțiunea. Suntem la fel de neputincioși ca instituțiile statului (pe care Apetri are grijă să le satirizeze subtil), siliți să privim inerți o tragedie dintr-un loc necunoscut, dar care ar putea la fel de bine să se întâmple la marginea cartierului nostru.

Cineastul știe să îmbine armonios practicile americane cu subiectele politico-sociale de acasă, iar critica acidă pe care o adresează prin diferite personaje atât sistemului medical și judiciar din România (cu predilecție secției de poliție), cât și religiei și Bisericii Ortodoxe (la pachet cu mentalitățile sexiste și conservatoriste pe care le cultivă) este cel mai adecvat exemplu. Niciunul dintre acești trei piloni esențiali ai statului nu scapă nepătat de corupție, favoritism, înșelătorie sau păcate. Drama unei tinere de nouăsprezece ani este astfel doar cazul concret al unei tragedii cu ramificații mult mai adânci, al unei rețele de sisteme defectuoase care din când în când scoate capul din pământ pentru a-și alege o nouă victimă mai mult sau mai puțin inocentă. Pentru că nu ar trebui să vă lăsați înșelați: Cristina, la fel ca în cazul lui Marion din Psycho - ce fuge de acasă din cauza problemelor pe care singură și le-a creat - nu este deloc atât de sfântă pe cât statutul ei în mănăstire ne-ar îndemna să credem. Atâta doar că în momentul în care aflăm partea ei de vină, suntem mai preocupați să empatizăm cu ea în loc să o blamăm.

Momentele fulminante de pe parcursul filmului sunt echilibrate atât la nivel de scenariu, cât și vizual. Umorul tipic românesc impregnează personaje precum inspectorul vulcanic Marius Preda (Emanuel Pârvu) sau comisarul șef (Vasile Muraru - cu rol secundar, dar mult mai consistent, în Neidentificat) și detensionează atmosfera cu replici spumoase precum "Nu mai gândi, că e periculos" sau "Vrei copii, tre' să fii în formă". Cu toate acestea, în ce privește peisajul, Apetri preferă încă o dată să nu se scufunde în mizerabilismul specific Noului Cinema Românesc și să aleagă în schimb spații curate, luminoase și estetice pentru filmările exterioare. Acestea creează un contrast mai ales în cea mai cutremurătoare scenă a filmului, în care superbele imagini capturate de camera rotativă ce descrie cu încetinitorul un cerc complet sunt în antiteză desăvârșită cu urletele înfiorătoare din fundal, întărite de tunetele furtunii care se apropie atât la figurat, cât și la propriu. Regizorul reușește astfel să compună cu măiestrie o scenă cu un puternic impact emoțional folosindu-se în principal de sunet și prea puțin de vizual.

Un alt element cu puternice influențe naționale este muzica veche, exclusiv românească și provenită din surse diegetice (radio și vioară), folosită de la început până la final în film și aflată în total acord cu spiritul lui macabru. Deși Miracol debutează acoperind suspinele Cristinei cu ticăitul obsesiv al unui ceas, care rămâne un leitmotiv constant, acesta se încheie cu una dintre melodiile cu versuri românești de jale anterior menționate. Ceasul nu mai ticăie. Timpul s-a oprit în loc, iar bateriile "cu iepuraș" nu îl mai pot reporni de data aceasta. Cristina nu mai suspină. O singură lacrimă se scurge suav pe obrazul ei de marmură. Asemeni unei statui întruchipând-o pe Fecioara Maria care se zvonește că a lăcrimat. Un miracol de Sus. Ultimul în țara în care toți le-au văzut pe toate și pe nimeni nu mai miră nimic. Aici nu mai există timp pentru miracole.


Regia: Bogdan George Apetri Cu: Ioana Bugarin, Emanuel Pârvu, Cezar Antal, Ovidiu Crişan, Valeriu Andriuţă, Ana Ularu, Valentin Popescu, Marian Râlea, Nora Covali, Natalia Călin, Cătălina Moga, Olimpia Mălai, Vasile Muraru, Mircea Postelnicu

1 comentariu

  • Despre ce film vorbim?
    Barbu Brailoiu, 01.02.2022, 15:50

    Critică acidă ardesată sistemului medical?! În acest film?! N-am văzut.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus