Femeia, sirena și marea între Ibsen și Zholdak - Femeia mării

Femeia mării de Henryk Ibsen, în regia lui Andriy Zholdak, a avut premiera la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova pe 5 februarie 2022. Ibsen a creat o femeie atrasă de mare, care iubește libertatea și depărtările, dar face la sfârșit o alegere surprinzătoare. La Ibsen, toate personajele au un rol. Zholdak reduce schema, inventează o fantomă și o servitoare care ține minte și schimbă finalul pentru că Ellida lui trăiește în secolul nostru, psihotic și isterizant. Tot Zholdak a afirmat, în conferința care a precedat spectacolul, că este îndrăgostit de Ellida, dar și că, normal, Ellida este el însuși. A mai spus ceva foarte important, doctorul prinde o sirenă care scoate niște sunete ca ale delfinilor, o învață să vorbească, se îndrăgostește de ea, o face soția lui, dar ea păstrează în suflet dorul mării. Cu acest preambul, piesa prinde contur. Cele cinci acte sunt și ele reduse la două. Primul act înțesat de simboluri, cu accent pe suferința interioară a Ellidei, tânjind după orice altceva în afară de ceea ce are, iar al doilea, cu un conflict puternic în care Ellida nu mai este o victimă, o perdantă, ci o femeie vie care știe ce vrea: "My heart is an island. My heart is not here". Și pleacă.


Sunt trei mari simboluri. Femeia reprezintă ideea de apartenență. Poate avea vise ca Bolette, poate iubi ca Ellida ceva nedefinit, aparent Wangel, aparent Străinul, aparent marea sau nimic. Drama ei e contemporană. Poate alege. Ar vrea ceva, ar vrea altceva, ar vrea să sufere, astăzi nu se fuge de suferință decât la nivel declarativ, altfel, suferința se caută. E o imagine de luat în considerare în propriii ochi. Este de efect, este un artificiu, nu vine decât dintr-un interior devastat, dezorientat, imprudent, unde nu sunt procese normale, sunt procese maladive care dezintegrează ființa. După iluzia normalității, vine o realitate infatuată care cere prea mult, care ia totul. Tristețea e congenitală, femeia se naște din depresie și o dă mai departe. E contagioasă. Sirena e un echivalent pe mare al femeii, femeia pește, angelică și demonică deopotrivă. Ea ademenește bărbații și visează uscatul. Se oprește pe stânci unde își etalează coada și frumusețea răpitoare. Este un fel de știmă, de blestem al apelor, un ideal al pescarilor înrăiți, o rivală periculoasă a femeilor. Sirena eșuată pe uscat, sirena devenită femeie este lipsită de șansă, rămâne o neînțeleasă, este, la rândul ei, o străină, o rătăcită care duce în suflet povara mării. Marea cu valurile ei ne tumefiază simțurile. Unindu-se cu cerul, zbătându-se în propria albie ca un uriaș prins în capcană, marea e un simbol uzitat. Literatura o cântă și o preamărește în toate modurile posibile, e un motiv literar care nu a pățit nimic odată cu trecerea timpului. Nu a ruginit, continuă să ne transfere energia ei, puterea ei colosală. Vine cu valuri, nisip și pescăruși, cu scoici, curenți și faruri. Ellida e femeie și sirenă, Ellida e marea, a părăsit-o și astfel s-a condamnat.

Costinela Ungureanu și Nicolae Vicol se confruntă de-a lungul a patru ore. Decorul împarte scena în două. O piscină goală ocupă jumătate. Așadar, o mare secată. Apa mării e înlocuită de dușuri. Piscina e spațiul Ellidei, locul ei de odihnă. Ea țopăie peste marginea piscinei. Cealaltă jumătate se modifică în cele două acte, este mai întâi o cameră, apoi ceva asemănător unei terase. Foișorul Ellidei dispare în ultimul act. Sunt puține obiecte pe scenă. Un bolovan rămâne și joacă un rol important în actul al doilea. Este piatra legată de gâtul înecatului, de picioarele condamnatului, este stânca sirenei, un fel de suvenir din nordul de unde vine Ellida, este Străinul. Muzica punctează mișcările personajelor, le accentuează pe cele repetitive, crește dramatismul, muzica clasică contemporană a lui Valentyn Silvestrov prinde ritmul acestei schingiuiri a eului. Pe scenă se desfășoară un balet alături de violență, de ridicol, de exagerare, e vorba despre dragoste, dar Elida este atât de activă, încât acaparează scena, mai ales în ultima parte. Se pun și se dau jos rochii în alb și negru. Puține personaje sunt colorate așa cum este Bolette. Pe lângă alb și negru, mai sunt pete de culoare, roșul fantomei, de exemplu. În afara protagoniștilor, celelalte personaje sunt caricaturizate, se creează contururi, nu oameni. Angel Rababoc, Cătălin Miculeasa, Cătălin Vieru, Raluca Păun, Petronela Zurba, Irina Danciu și Roxana Mutu sunt un cadru, reprezintă normalitatea, dar o normalitate însuflețită de propriile interese. Ei sunt lumea. Și lumea e bolnavă ca marea din golf. Scopul lor e să graviteze și îl îndeplinesc. Regizorul are o singură obsesie, Ellida. Este motivul pentru care Wangel privește rătăcit, cu părul vâlvoi, își pierde orice respectabilitate, rămâne în umbra celei de a doua soții, uneori condescendent, uneori nervos, cu mersul legănat al bețivului, devastat de o suferință pe care nu o înțelege. Replicile par uneori false, s-a legat de o femeie imposibilă, orice încercare de a o păstra e fără efect. Se anulează cea mai importantă caracteristică ibseniană: generozitatea. Doctorul este în versiunea originală un înțelept, o ține alături pe Ellida doar ca să o protejeze, apoi îi oferă libertatea, doctorul regizorului ucrainean este un bărbat inferior primului. Fascinația pentru Ellida se manifestă prin forță, nu o lasă să plece nici la sfârșit când oricum nu mai are ce face, o ține alături cu medicamente la început, o ține alături convins că trebuie să fie singura opțiune.
 
Ellida aude chemarea vulturului de mare și se sperie, muzica trage și ea un semnal de alarmă. Numele ei e nume de corabie. Întâlnirea cu Străinul s-a petrecut înainte, înainte de profesor, înainte de doctor. Logodna lor simbolică e pecetluită de mare. Alt bărbat care își urmărește prada. Copilul pierdut are ochii Străinului, ochii mării, culoarea ei schimbătoare. Doar marea poate fertiliza pântecul Ellidei, dar nu-i oferă și bucuria maternității, pretinde în schimb până și firescul relației cu Wangel. De aici o centrare pe propriul corp. Se pune accent pe anumite părți ale corpului. Fața ca imagine a viului este redată de oglindă, dar oglinda este îndepărtată de slujnica fidelă fostei stăpâne. Și dacă nu este îndepărtată, imaginea Ellidei din oglindă este ștearsă cu cârpa. Fața, capul sunt încadrate paroxistic într-o cutie, de magician? Inima este indicată în același fel. Corpul este împărțit în două jumătăți identice, o linie călăuzitoare care îl unește cu sufletul. A doua parte a corpului uman scoasă în evidență este pubisul. Zona inghinală este atinsă și mângâiată în egală măsură în ambele acte. O sexualitate eșuată, o dorință rușinoasă, fragilă.
 

Femeile își marchează teritoriul ca într-un fel de matriarhat. Folosesc fie searbăda urină, fie mai elevatele secreții vaginale. Între prima și a doua soție se dă o luptă. Prima are avantajul maternității, a fetelor lăsate să o apere, dar nu pleacă nici ea, nu este doar o idee, este o prezență ignorată de Ellida la început, apoi eliminată.
  
Personajele secundare scot spectatorul din zona psihotică. Nu li se permite mai nimic, dar mai destind atmosfera. Inspectorul Arnholm nu mai este el cel care își găsește o soție tânără, nu mai face el planuri. Planurile vin din partea ei. Bolette își dă și ea chiloții jos fără senzualitate, ca un copil care se vinde. Nici senzualitatea Ellidei nu este exacerbată, în ea se unesc baletul și dansul oriental, o Salomee care nu mai impresionează. Ea a fost cumpărată și, pentru că este o proprietate, are câteva bijuterii strălucitoare. O prințesă a mării într-un spațiu nepotrivit. Lyngstrand zburdă cu Hilde. Ballested își pictează fiordul cu sirena moartă. Ellida și Wangel nu prea îi bagă în seamă, sunt prea preocupați de ei înșiși ca să se mai gândească la altceva.

Proiecțiile aduc marea între oameni. Și marea își cere ființele înapoi. Ellida iubește marea. Transformarea în femeie nu a fost totală, fața i se strâmbă, picioarele îi amorțesc sau paralizează, e o mare suferință fizică. Actrița principală a fost supusă de regizor unui mare efort fizic, sare, aleargă, cade, e mereu în pericol. Andriy Zholdak este o "femeie a mării" extravagantă, fetiță și monstru, ținută într-o piscină goală de niște bărbați.
 
 (foto: Albert Dobrin)