Ellida mea - Femeia mării

"Ellida mea", accentuează Andriy Zholdak în dialogul ce precedă premiera spectacolului Femeia mării din foaierul Teatrului Național "Marin Sorescu" și discuția continuă spre un bovarian "Ellida sunt eu" și suntem uneori "lost in translation", dar dincolo de libertatea de receptare pe care o oferă publicului deschide câteva chei de acces: Ellida ca femeie sirenă, Ellida, femeia ideală pentru el, o recuperare a unei replici a sculptorului Lyngstrand care își descrie fanteziile creatoare astfel: "să modelezi argila... argila atât de generoasă", ce sintetizează metoda de lucru a regizorului.

În 2021, la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu am avut bucuria să văd Sea Woman, un one woman show în care Maja Mitic interpretează o actriță în procesul de construire-deconstruire a personajului, teatru fizic și dans. O afluență de experiențe personale compun femeia mării și publicul e inclus în această evoluție. Recunosc că mi-am dorit să văd mai mult, o montare completă a textului, iar spectacolul lui Zholdak oferă tot și uneori prea mult.

Regizorul ucrainean schimbă centrul de greutate și concentrează toată intenția / atenția pe Ellida, chiar la propriu, în partea secundă a reprezentației el este cel care fixează, luminează cu lanterna toate momentele / intervențiile Ellidei și mai fascinant decât spectacolul de pe scenă, care în partea a doua trenează este acest insight în relația regizor-actriță. Andriy Zholdak este un regizor controversat, stilul lui nu este foarte confortabil, cu faimă de "maestru al dezechilibrului", autor al unui polemic sistem "cum să ucizi un actor prost în 32 de puncte", dar și al unui masterclass pentru actorul universal, capabil să interpreteze orice, unde actorul e ca un gladiator în arenă, într-un ritm de lucru infernal. Fiind știute acestea e dezarmantă încrederea, disponibilitatea cu care Costinela Ungureanu intră în rol, în metoda lui Zholdak.

Ipostaza de sirenă, de ființă menită apei e fixată la început de dialogul dintre pictorul Ballested și sculptorul Lyngstrand - subiect al creațiile la care visează amândoi, dar și de discuțiile dintre Wangel, soțul Ellidei și inspectorul Arnholm. Și asta e provocarea, de a construi această ființă în derivă, care rătăcește și se prăbușește neîncetat.

Decorul imposibil pentru spectatori, scena secționată de un zid ce pune o parte din spectatori în imposibilitatea de a vedea ce se petrece, funcționează excelent pentru Ellida - piscina goală vs. sauna vs. terasa, toate spații cu treceri marcate fizic: salturile, mimica marchează schimbările de dispoziție, de personalitate. Ellida e simultan soția lui Wangel, mama vitregă, o fostă infatuare a inspectorului, sirena de care vorbește pictorul, femeia misterioasă dintr-un articol de ziar, iubita necredincioasă a străinului, femeia delfin, femeia Lolită ce se alintă și provoacă, se autoflagelează și se autosatisface, ea există aproape exclusiv ca materializare a perspectivei masculine, the male gaze amplifică fantezia și toată această aglomerare relevă inconsistența personajului. Tot efortul Ellidei e de a se regăsi pe sine, în piscină, în reflexiile unei oglinzi, în gesturile de încadrare a feței, mișcări repetitive în refacerea unui minim echilibru interior. Nici relația cu figurile feminine nu e comodă, și chiar dacă aparițiile lor sunt reduse, inovațiile aduse personajelor sunt mult mai clare, ca niște păpuși mecanice și Hilde, dar mai ales Bolette execută piruetele și pașii și reia într-o farsă crudă destinul Ellidei "Vreau să-mi fac și eu o situație" spune ea în timp ce-și scoate chiloții. Irina Danciu face trecerea între inocență și pragmatism brusc, fără tranziții, lasă spațiu pentru subtext și pentru empatie.

Dependența de Wangel (Nicolae Vicol rămâne uneori în urma ritmului dictat de regizor) este sugerată când mai subtil, când foarte direct, doctorul nu folosește hipnoza, ci drogurile, dar e un control efemer, tot zbuciumul, toată zbaterea Ellidei, nimic nu o poate îmblânzi, iar imaginile cu familia fericită (Wangel, prima lui soție, Hilde și Bolette) ce tot apare în coșmarurile Ellidei, sunt chiar o imagine coșmarescă, metaforă a tragediei domestice.

Și totuși ce vrea Ellida? Inovația lui Ibsen la nivelul caracterului dramatic este interesul pentru forma/integritatea/intensitatea sentimentului ce animă personajul și mai puțin pentru substanța, conținutul lui. E mai preocupat despre cum vor să fie personajele, nu cum sunt. Și această potențialitate, această devenire devine spațiu de joc și de creație pentru regizor și pentru Ellida lui. Costinela Ungureanu e personaj și performer în același timp, intră într-un malaxor al emoțiilor și al trăirilor senzuale și senzoriale. Regizorul reașază personajele într-un context de relații noi (și Lyngstrand și Arnholm par "transplantați") experimentează cu actorii, impune o disciplină a fizicului, un antrenament al emoțiilor, trupul sub tensiune sexuală, trupul care gândește, care își caută propriul ritm. În binomul personaj-performer, cel din urmă domină, și cel mai evident este acest proces în reprezentarea "străinului". Auzind povestea lui Lyngstrand despre un marinar american ce descoperă accidental că logodnica l-a abandonat, Ellida repetă "un american" într-o succesiune de accente, este un exercițiu vocal sau o disimulare a șocului produs de povestirea sculptorului? Teama de străin este exacerbată într-o trăire paranoică, o vulnerabilitate exagerată, falsă, iar performance-ul întâlnirii, înfruntării străinului devine momentul cel mai problematic, cel mai complex din Femeia mării, Ellida se dedublează și în caleidoscopul de alter ego-uri ce compun persoana ei mai apare unul, Ellida sub masca străinului. "he makes me feel so much better / you make me feel so much better" cântă ea la microfon și străinul nu (mai) există. Prin aceste intervenții muzicale dezlănțuite, în care sub presiunea regizorului care dirijează din primele rânduri, tempoul devine tot mai accelerat, Ellida își revendică libertatea socială și mai mult, libertatea emoțională, psihologică. Personajul se eliberează, se emancipează, dar performerul, actorul devine captiv regizorului.

Femeia mării intră în categoria spectacolelor ca început al unei experiențe de durată și pentru actori și pentru spectatori, un spectacol valid care când transcende, când reușește să mențină intensitatea și ritmul amețitor impus de regizor.

Femeia mării de Henrik Ibsen
Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak
Co-regie: Kathya Zholdak
Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță
Consilier artistic: George Banu
Versiune scenică: Ioana Mălău
Decor & video: Danilo Zholdak
Costume: Yan Zholdak
Muzică: Valentyn Silvestrov
Foto credit: Cristian Floriganță
Video: Florin Chirea, Emi Chirea, Orlando Edward
Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran
Distribuția: Costinela Ungureanu (Ellida Wangel), Nicolae Vicol (Doctorul Wangel), Angel Rababoc (Inspectorul Arnholm), Raluca Păun (Servitoarea), Petronela Zurba (Prima soție a doctorului Wangel), Cătălin-Mihai Miculeasa (Lyngstrand), Cătălin Vieru(Ballested), Irina Danciu (Bolette), Roxana Mutu (Hilde)