O propunere pe cât de îndrăzneață, pe atât de riscantă prin complexitate, pentru că pentru a funcționa nu acceptă eroarea. Realismul psihologic în cheie postdramatică îi permite regizorului o libertate totală de folosire a mijloacelor. De la intrarea în sală decorul care umple până la refuz scena (piscină, terasă, cameră de zi) creează deja un sentiment de grandoare castrată, de sufocare, de obstrucție. După o scurtă introducere în care toate personajele sunt în scenă, spectacolul se transformă într-un one woman show. Ellida este supusă unui proces de deconstrucție și reconstrucție în care timpul, spațiul, limbajul corporal și verbal își pierd linearitatea. Sunt trei etape ale vieții ei interioare care se derulează și se amestecă, timpul inversându-și de mai multe ori curgerea firească. O fază a încercării de refugiu în vis, de fugă din realitatea imediată într-o lume halucinatorie, indusă de drogurile pe care i le administrează soțul, într-o complicitate vicioasă. Inconștientul ia locul realității eliberând-o de obligațiile unei convenții pe care nu o poate schimba, lăsând-o liberă cu propria sexualitate, femeie copil, femeie pescăruș, femeie vultur zburând deasupra unei mări nemărginite. Fragilitate versus duritate, o alternare de ipostaze ale halucinației care sugerează o bipolaritate primordială, profundă. În starea de relativă luciditate dintre injecții motorul acțiunilor rămâne sexualitatea de femeie tânără care încearcă să ignore gratiile coliviei, frivolă, provocatoare, care flirtează cu propriul soț, dar preferă masturbarea și întoarcerea în vis. Soțul cu cele două fete dintr-o primă căsătorie sunt doar o amintire neplăcută și ostilă, ca și decedata lor mamă, pe care îi expediază cu o simplă înțepătură. Dar o discuție întâmplătoare o aruncă în trecut, înainte de căsătorie. Evocarea unei iubiri din tinerețe se amplifică de la o scenă la alta, devenind o logodnă, apoi o mare iubire trădată prin căsătorie, apoi o mare povară sufletească pe care o crește și o protejează de toți ca pe o mare comoară, justificarea nefericirii ei actuale, opțiunea ratată a unei vieți perfecte. Varianta delirului indus e înlocuită cu luciditatea femeii adulte care înțelege că o viață nu poate fi umplută doar cu vise, că minciunile au devenit bolovani peste care degeaba așterni cearceafuri pătate de sânge, virginitatea nu va reveni și opțiunile sunt puține. Partea finală este despre femeia adultă bipolară dominată de vină, de imposibilitatea hotărârii de a alege între două soluții - rămân sau plec. Ritmul trecerii de la o soluție la alta și înapoi este din ce în ce mai rapid, ajungând în final aproape să se suprapună, golind-o de vise și energie vitală.
Personajele secundare sunt lăsate intenționat într-o formă incipientă. Ele contează numai pentru a marca sau declanșa o schimbare de acțiune sau de stare. Singurul personaj care introduce o propunere de reflecție este cel al Bolettei, interpretată de Irina Danciu. Ea simbolizează un nou început, o nouă infinitate de posibilități, speranța unei alegeri diferite. Dar lumea este distopică și poate e totuși vorba de predestinare și nu de liber arbitru? Bolette alege aceeași soluție. Ea este cea care pune concluziile. Și rămâne în buclă deși înțelege mecanismul. Finalul îi aparține Ellidei care, pentru a-și afirma universalitatea, are un ultim monolog în engleză. Nu se înțelege ce spune. Probabil că nici nu contează. Povestea Ellidei nu are un final, pentru că nici nu are nevoie de unul. Toată zbaterea ei a fost ascunsă, nimeni n-a știut-o. A fost și fără consecințe. Pleacă sau rămâne, oricare variantă e și posibilă și banală. Bucla ei s-a terminat. Of...
Asta este, cred, ceea ce s-a vrut. Dar cele de mai sus sunt doar o construcție intelectuală post-factum a ceea ce am văzut. Timp de patru ore am asistat la o opintire chinuită și obositoare de a crea un haos grandios. Doar că nu a ieșit decât un mini-haos de grad secund, în care, dominată de propria-mi bipolaritate plec-rămân, am înregistrat și contabilizat mijloace, simboluri, ipostaze, simboluri, ritualuri păgâne, referințe, simboluri și alte simboluri, și multe, foarte multe reprezentări tautologice și chei de decodificare (care vin mereu foarte târziu) care să-mi dezlege enigma acestei ratări. Costinela Ungureanu, actrița care joacă rolul Ellidei, este pilonul principal al spectacolului. Rolul ei este imposibil de complicat construit. Presupune o versatilitate maximă, dar și păstrarea unui numitor comun, o profunzime inalteralbilă, o consecvență în inconsecvență care să-ți permită să o identifici în cele 10 ipostaze diferite pe care le are de jucat. Dar ipostazele astea nu sunt despre o ea care acum e acasă cu soțul și peste o oră pleacă la mare să facă baie. E vorba despre o lumea interioară, despre subconștient și variabilele pe care acesta le generează pentru a ne menține pe o aparentă linie de plutire, despre inconsistența aparenței, despre fragilitatea interiorității. Sunt ipostaze extreme derulate pe parcursul a trei ani, sunt și amintiri din tinerețea minunată, sunt și proiecții în viitor despre ce ar putea deveni dacă ar putea părăsi căminul conjugal. Ar putea fi cântăreață de rock, videochat-istă sau militantă feministă (grăitoare alegeri) sau ar putea să-și regăsească iubitul trădat și să-l convingă să o ierte. Sau ar putea rămâne în casa compromisului financiar, crezându-se o Lady D, legată de familie cu o zgardă din pietre prețioase care se strânge încet dar sigur în jurul gâtului ca lanțul unei spânzurători. Sau chiar ar putea juca o madonă infertilă a cărei abstinență și sinceritate să țină loc virginității?
Costinela Ungureanu s-a supus în mod vizibil tuturor indicațiilor regizorale, s-a anulat și a încercat să umple toată nebunia de detalii duse, în cele mai multe cazuri, dincolo de necesitatea transmiterii mesajului și de plauzibil. Alergă, umblă drogată cu privirea pierdută, face ca pescărușul, se lovește de pereții piscinei, stă în poziții dificile pe pietre, pe șoldul soțului, cade, e îmbrâncită, cântă, țipă, vorbește ca o bandă magnetică dată pe o viteză prea lentă, sugerează masturbarea, sare, se îmbracă și se dezbracă de zeci de ori, înoată, joacă chiar și rolul fantomei iubitului pierdut, alergă prin sală. Nu iese nici-o clipă de sub lupa privirii spectatorului. Dar nu reușește. Și nu e vina ei. Pentru rolul asta s-ar fi putut pregăti probabil într-un sistem în care ai la dispoziție mult timp pentru creație, producție și repetiții. Sau într-un sistem în care o actriță angajată repetă sau joacă opt ore pe zi în fiecare zi, ani de zile. Regizorul Zholdak, care a înțeles perfect acest lucru, ar fi putut să simplifice, să esențializeze și să scurteze spectacolul (partea a doua are aproape două ore și nimic semnificativ de spus), dar a preferat să multiplice simbolurile, să facă proiecții tautologice de tipul Ellida pe care o vedeți alergând cu o cârpă neagră pe umeri este femeia vultur și nu e nevoie să intuiți asta pentru că vă proiectez un vultur în zbor pe ecran, sau piatra asta este povara Ellidei și am să o dau de la un soț la altul de 20 de ori ca să înțelegeți că acum timpul trece mai repede, și că povara crește. Și tot așa. Spectacolul nu rănește prin violență, frustrează prin incoerență și superficialitate, prin lipsă de claritate, prin lăsarea lucrurilor în mult pomenitul "Lasă că merge și așa" chiar dacă nu înțelege nimeni ce vreau să zic. Rezultatul e un talmeș balmeș grandilocvent, cu un decor care-l evocă pe Artaud, o muzică care se vrea wagneriană, despre un om freudian aflat sub bocancul unei sexualități care îl mutilează și demn de anii '70 ai secolului trecut. Altfel zis, este o ipostaziere a lumii pe care o descrie și care ar putea fi rezumată la concluzia - Nu ne mai facem bine.
Femeia mării de Henrik Ibsen, premiera 05, 06.02.2022, TNC
Distribuție: Costinela Ungureanu, Nicolae Vicol, Cătălin Miculeasa, Raluca Păun, Angel Rababoc, Cătălin Vieru, Petronela Zurba, Irina Danciu, Roxana Mutu
Regia, co-scenografia, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak
Co-regie: Kathya Zholdak
Traducere piesă și asistență de regie: Valeriu Andriuță / Versiune scenică: Ioana Mălău
Consilier artistic: George Banu
Decor și video: Danilo Zholdak / Costume: Yan Zholdak / Muzică: Valentyn Silvestrov / Foto credit: Cristian Floriganță / Translator: Corina Druc
Manager de proiect: Haricleea Nicolau / Regizori de scenă: Sorin Gruia, Cristian Petec / Maestru de lumini: Dodu Ispas / Operator sunet: Emy Guran / Sufleur/Prompter: Iarina Zidaru / Video: Florin Chirea, Emi Chirea, Orlando Edward / Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran.