Activism part-time. Call Jane (2022) de Phyllis Nagy
Joy e o soție obedientă, iubitoare și mereu receptivă la rugămințile soțului. Când nu-și îndeplinește treburi casnice, își pune tocurile festive, pregătită să presteze la brațul soțului ei la vreo serată cu mai marii dintr-o firmă de avocatură. Cu alte cuvinte Phyllis Nagy o îmbracă pe Elizabeth Banks în straiele standard ale unei housewife din burghezia americană șaizecistă: păr blond, șorțul fără mânecuțe, pantofii cu toc mic și un zâmbet cald menit să voaleze orice durere. Începutul hitchcockian al filmului - cu Joy filmată din spate, cu frizura ei complicată (vezi Kim Novak în Vertigo), cu mersul plin de tact, coborând scările unui ballroom -, e poate o altă trimitere la hegemonia masculină pe harta socială și familială.
Sistemul normativ - căruia, se înțelege, Joy i se subordonează fără protest - e destabilizat atunci când ea află că își poate pierde viața din cauza sarcinii care îi afectează miocardul. Singurele soluții sunt întreruperea sarcinii (intervenție la granița legalității care ar necesita acordul unui comitet format din 6-7 "grei" ai spitalului) sau păstrarea sarcinii, cu speranța (redusă) că Joy va supraviețui nașterii. Sigur, soțul e în favoarea soluției din urmă, nefiind de acord să deranjeze distinșii domni din comitet, iar la ședința în care soția sa este batjocorită, se ridică de la masă, scuzându-se pentru gestul acesteia de a părăsi sala. Lipsită de alternative, Joy începe să caute singură soluții. După o vizită într-un cartier newyorkez rău famat, într-un apartament shady, Joy dă peste un anunț salvator: în caz de astfel de probleme, Call Jane. Ajunge, în fine, într-un alt apartament nu mai puțin shady, dar încurajată de cea care o întâmpină până acolo, reușește să se adune și să stea liniștită în timpul intervenției. Ulterior Joy află unde a nimerit: Call Jane e o organizație subversivă care încearcă să faciliteze șansa la femeilor însărcinate la o întrerupere de sarcină cât mai sigură. Treptat, la început împotriva voinței ei, Joy începe să se înstrăineze de viața ei ancilară, implicându-se tot mai mult în activitățile grupului, până acolo încât ajunge să învețe și să efectueze singură procedura aferentă avortului.
Dar schimbarea lui Joy vine parcă prea facil, mânată mai degrabă de actul participativ, de șansa de a se elibera prin măiestria operativă și de a trăi astfel ritmurile unei mișcări de rezistență. Cred că Phyllis Nagy se faultează singură, când ne-o arată în începutul filmului pe obedienta Joy fiind captivată de protestele mișcării yippie. Mai precis, Joy pare că aderă la solidaritatea feminină mai degrabă din fascinație și mai puțin din convingere. Dovadă că după ce fiica ei află unde își petrece zilele și serile, Joy renunță la activitățile din cadrul grupului. Tot ce privește critic Call Jane la Joy sunt obișnuințele ei burgheze (ca șoptirea cuvântului vagina), dar care sunt puse tot pe seama determinantelor sociale, la care Joy s-a adaptat în lipsă de alternative. Sigur, reducerea personajului lui Banks la o singură fațetă, e o manevră condiționată teleologic, dar mă întreb dacă asta nu face mai mult rău decât bine.
În fine, filmul se termină cu un rush extrem, Joy acceptă să se reîntoarcă în grup, predându-le celorlalte femei efectuarea procedurii. Așa se duc la bun sfârșit, în condiții sigure, zeci de mii de intervenții până la spargerea grupului în urma unei razii a poliției, ne anunță un voice-over. La final, până și soțul lui Joy, care mai adineauri era șocat de ce ascundea soția sa, îmbracă o cămașă hipiotă, celebrând grațierea femeilor. Ce parabolă frumoasă a fost asta!
Și ce păcat că finalul ăsta transformă Call Jane într-un feel-good movie cam sec, căci până în punctul ăsta, Phyllis Nagy s-a priceput foarte bine să poke fun la toxicitatea masculină prin punctarea multitudinii de gesturi (și de vorbe) care o exacerbează. Pe de altă parte - și asta mi se pare esențial de subliniat -, se poate ca acest leisure, reziduul filmului lui Nagy, aerul ușor, deloc crispat, deloc urgent, să fie expresia unui statement: Nagy, desigur, împreună cu distribuția, n-au nevoie să se dedice unui activism agasant, iar degajarea cu care spun povestea este expresia luării de partea lor a unei superiorități (propria putere de decizie), la care au tot dreptul. E discutabil însă dacă, urgența problemei nu cere un alt fel de ton.
Nu e cel mai solid film, dar Call Jane ar putea ajunge un adevărat crowdpleaser, așa cum poate ar și trebui. Căci probleme ca cele pe care le discută sunt prea importante ca să fie ignorat din cauza unor stângăcii regizorale.
*
Nu doar să-l afișeze pe ecran, ci să și imprime forță Realpolitik-ului masculin, se pricepe mult mai bine Claire Denis.
Sex, masculinitate și servitudine... și pe undeva Corona. - Avec amour et acharnement / Both Sides of the Blade de Claire Denis.
E 2020-2021, e pandemie, criza din Liban, lupta în emergență împotriva rasismului, în fine, Sara (Juliette Binoche, splendidă) și Jean (Vincent Lindon, pe măsură) sunt în vacanță undeva departe de toate astea. Mai mare decât toate problemele lumii e iubirea ce-i între ei, ca după o îndelung așteptată revedere. Că-i chiar așa ne dă oarecum de înțeles restul noului film al lui Claire Denis.
Avec amour et acharnement nu-și asumă nicio exigență formală; imaginile cu Sara și Jean sunt filmate la cea mai îndoielnică rezoluție a camerelor digitale, chiar hilară în comparație cu glamourul vizual cu care suntem tot mai obișnuiți, de parcă ar fi niște amintiri pe care le iei cu tine din vacanță. Nu-i nevoie să zic câtă dreptate are Claire Denis: cu adevărat în filmatul ăsta efectiv con la mano - recurent pe durata filmului - se află o mare șansă a filmului ei.
După reîntoarcerea la Paris și (re)instalarea în apartamentul Sarei, imaginile inaugurale se dovedesc a fi tocmai asta: relicve ale unui timp frumos, dar mult prea scurt. Treptat se tot ivesc fragmente din biografiile celor doi, mai ales din cea a lui Jean. Fost rugbist, fost pușcăriaș și cu un fiu aflat în custodia bunicii, Jean ar da orice să reconfigureze direcția pe care a urmat-o viața sa. O veste care ar putea să îl ajute în sensul ăsta vine de la François, vechi camarad, care va deschide o agenție de scouting și l-ar dori pe Jean ca partener. Încântat, dar nu prea, Jean îi povestește Sarei despre noul job cu tragere de inimă, dar doar cu jumătate de gură. Căci François e fosta mare iubire a Sarei. Așa se desface schela triunghiulară pe care Denis își edifică gestul regizoral. În rândurile presei germane (rbb) gestul ăsta a declanșat indignare și refuz; Avec amour et acharnement e, chipurile, un film care pleacă la drum foarte promițător, dar care lasă în urmă doar căi bătătorite, fără să ajungă la vreo destinație. Vai de capul lor! Dramatic nu e și nici nu ar trebui să fie cum evoluează relațiile în interiorul triunghiului conjugal. Asta ar fi fost trivial, deci anost. Dramatic echivalează, pentru Denis, cu felul în care cei doi bărbați își exacerbează așteptările asupra Sarei, care devine deopotrivă țap ispășitor (căci nu se poate hotărî) și victimă (căci trebuie să le țină piept amândurora).
În seara în care cei doi își deschid agenția, Sara îl reîntâlnește pe François, care nu întârzie să abuzeze de vulnerabilitatea ei. Astfel, Sara ajunge captivă acestei ambivalențe, între insistențele lui François și datoria morală față de Jean. Cât despre cei doi, nu știi care-i mai josnic: François, care îi indică Sarei că ce-i între ei nu trebuie ignorat, ci doar acceptat. Ori Jean, justițiarul care o amenință pe Sara că va pleca de lângă ea, pedepsind-o astfel pentru infidelitatea ei. Însă nici asta nu e important pentru Denis. Semnificativ și de reținut e că părțile lamei despre care vorbește traducerea englezească a filmului sunt absolut identice, fie că sunt abuzurile lui François sau nesiguranța, complexele și frustrările lui Jean proiectate asupra Sarei. Într-una din secvențele filmului, Sara urcă alături de François într-o cameră de hotel. După ce refuză inițial să se culce cu el, François nemulțumit de "încăpățânarea" Sarei, amenință la rândul său cu părăsirea pe veci. În fine, în întunericul și pe așternuturile impersonale de hotel, se ajunge tot acolo unde țintea François de la început. Ce ar mai fi de spus...
Totuși, ar mai fi. Pe de o parte, menționam mai sus câteva din crizele ultimilor doi ani. Asta pentru că Sara e moderatoare la RFI și Denis integrează în film, imagini din materialele cu care ea lucrează. Pe de altă parte, secvențele cu rezoluție îndoielnică realizează un soi de paralelism: cinemaul pe care îl practică Denis este, pe lângă unul care sedimentează triunghiul conjugal și analizează abuzurile de putere bărbătești, (și) unul observațional. Detalii ca smulgerea nervoasă a măștii când cineva nu ne aude sau strângerea neglijentă a măștii în mâna care tocmai a fost pe căruciorul de cumpărături, reprezintă gesturi pandemice obișnuite, cărora Denis le dedică multă răbdare și atenție. Totodată, se repetă imagini întunecate din tunelurile de metrou pariziene, imaginea aceluiași pod cu șină de tren și același instantaneu cu piața prin care trec oameni cu măști pe față, aceleași imagini cu parcarea centrului comercial din Vitry, unde Jean face cumpărăturile. Mi se par acestea două perspective care nu trebuie trecute cu vederea, căci Denis pare să ne spună, destul de just, că în ciuda fatalismului transmis ori receptat în ultimii doi ani, viața (cel puțin pentru o grupă socială) și-a urmat cursul, cu durerile, intrigile și problemele ei.
Se remarcă deja tema comună a filmelor din competiție, pe care o anunța Carlo Chatrian, directorul artistic al Berlinalei, înainte de începutul festivalului: relații umane și dinamici interpersonale, uneori urmărite în context familial: E o direcție nu greu de înțeles, după doi ani greoi, în care contactul între oameni a fost adesea restricționat, chiar imposibil.
Îmi mai rămâne doar să discut succint ultimul film al lui Ulrich Seidl, Rimini, cu care acesta revine în competiția berlineză.
The fall of a legend - Rimini de Ulrich Seidl
În notă seidliană obișnuită, Rimini nu e un film ușor. În primul rând, până la metabolizare, nu e ușor de privit. Richie Bravo (Michael Thomas), o vedetă apusă în genul lui Ștefan Bănică, survolează ținuturile de la Marea Adriatică, antrenând nostalgiile septuagenarilor austrieci, care vin grupuri-grupuri în vacanță (iarna, în afara sezonului) la Rimini. Sigur, mai departe de tristețe profundă și stânjeneala iminentă, pe care le declanșează imaginile astea, nu-i nimic în ele de care să te ferești. Pentru unele dintre "fanele" lui Richie însă, punctul culminant al sejurului nu se rezumă la un concert marca Bravo și la o seară dansantă. Pentru doamnele distinse, Richie se recomandă ca gigolo, înscenând o paradă de complimente măgulitoare, înainte, în timpul și după. La final, un plic cu bani îi revine lui Richie pentru prestația sa, atât fizică, cât și retorică. Un schimb mai mult sau mai puțin cinstit. Nu-i vorba de un preț fix, dă una dintre secvențele filmului de înțeles. La sfârșitul unei astfel de vizite într-o cameră de hotel, o clientă de-a lui Richie îl recompensează cu 200 de euro, scuzându-se că atât a putut scoate de la bancomat. Richie îi mulțumește servil, ea îl liniștește spunându-i încântată că și el i-a dăruit ceva în schimb. Cu banii primiți, Richie își întreține înclinația pentru alcool și păcătoase. Sunt conștient că nu asta-i poanta, dar Rimini depășește detașat alte filme despre bătrânețe și decrepitudine, lansate în ultimul an.
În fața acestor imagini grotești ești complet dezarmat. Rând pe rând ești uimit, ți-e rușine, ți-e silă, fugi cu privirea, dar n-ai unde. Căci Seidl nu face concesii, iar de ce reprezintă imaginile acelea nu scapă nimeni. Richie e complet destabilizat de apariția fiicei sale (Tessa Göttlicher), care îi cere o compensație consistentă pentru anii lui de absență. În fine, ca să facă rost de bani, el recurge la un truc deloc elegant: filmează contactele sexuale cu una dintre cele mai înfocate fane ale sale. Cu secvențele, Richie îl șantajează pe soțul victimei și obține, prin urmare, suma de bani de care are nevoie. Seidl și Wolfgang Thaler (directorul său de imagine) filmează toată afacerea la fel de firesc, în același ritm nedramatizat, fără să adauge imaginii ceva în plus față de ce are de arătat. În lipsa sa de violență, Rimini nu lasă garda jos nicio secundă.
În timpul iernii, Rimini se vede exact ca trupurile celor de mai sus: golaș, în vârstă, abandonat și în așteptarea unor momente mai animate. Rimini, epicentrul decăderii sale, este o mare umbră care-l urmărește pretutindeni pe Richie și de care mai scapă doar în timpul pateticelor sale apariții performative, unde rezidă reminiscențe ale trecutului său demult apus. De departe, Rimini e cel mai bun film pe care l-am văzut zilele astea.