Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit - Gheorghe Gigi Dinică

Să trăiești starea de uimire, de venerație și recunoștință, așa cum am trăit-o cei care l-am văzut pe Dinică jucând, e echivalent cu a simți (păstrând proporțiile) că avem în noi soarele, luna, planetele, cum spunea Milton. Cei foarte puțini care încarnează această complexitate devin eroii noștri. Nu cred că Gheorghe Dinică (Gigi, cum i se spunea) s-a gândit vreo clipă la el însuși ca la un erou sau dacă era conștient că în el soarele, luna și planetele interacționau continuu. Sunt convins că umorul lui sec ar fi găsit o replică usturător de comică la adresa mea auzind că-l menționez alături de Milton!

Criticul de teatru Titi Paraschivescu l-a caracterizat cel mai bine: Gheorghe Dinică putea fi "o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic și terifiant, dar tot așa de bine poate fi un om simplu, generos și simpatic, un naiv romantic sau un înțelept cu măsura relativității lucrurilor. Cu privirea-laser și voce șuierătoare, cu mișcări atent studiate și, în același timp, imprevizibile, de fiară la pândă - iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanță a lui este de a fi fost multiplu fără a-și pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul".

Una dintre puținele mele bucurii ca director la Național a fost să pot lucra cu marele Gigi. A fost nefericitul Malvolio în Noaptea regilor, un pușcăriaș care devine actor în Cine are nevoie de teatru? și Pișcik, eternul optimist, în Livada de vișini. Nu erau roluri la fel de ofertante ca marile creații pe care le făcuse în trecut - în formidabilul Nepot al lui Rameau al lui David Esrig (după Diderot) și, cu același regizor, în Troilus și Cresida - dar, indiferent de mărimea partiturii, în interpretarea lui orice devenea o bijuterie.

Gheorghe Dinică (cu Claudiu Bleonț) în Noaptea regilor (r. Andrei Șerban, Teatrul Național București, premieră: 9 mai 1991) / Foto: Armand Rosenthal pentru Agerpres

Gheorghe Dinică (cu Carmen Galin) într-o repetiție înaintea premierei spectacolului Livada cu vișini (r. Andrei Șerban, Teatrul Național București, premieră: 23 aprilie 1992) / Foto: Armand Rosenthal pentru Agerpres

Gheorghe Dinică (cu Marin Moraru) în Nepotul lui Rameau (r. David Esrig, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, premieră: 12 mai 1968)

Gheorghe Dinică (cu Dem Rădulescu) în Troilus și Cresida (r. David Esrig, Teatrul de Comedie, București, premieră: 20 martie 1965)

În cele peste 70 de filme în care a jucat a dat dovadă că era capabil să întrupeze o varietate incredibilă de tipuri umane. Nu s-a limitat să joace numai "bestii răutăcioase", categorie în care încercau unii să-l cantoneze. A surprins mereu, a fost de fiecare dată altfel. În lucrul cu el, fusesem tentat să las să-i strălucească multiplele calități de clovn suprem (un fel de Buster Keaton al nostru), dar sensibilitatea de care a dat dovadă a făcut procesul chiar mai interesant și mai complex. În ciuda celebrității, era extrem de disciplinat, de modest și deschis sugestiilor. Niciodată nu spunea acel nu care blochează orice inspirație, sau eu știu mai bine. Era o plăcere să-l văd în repetiții. Era prezent în el soarele, cu cerul senin, iar Gigi tot timpul pozitiv. Dar, când se lăsa întunericul, luna cu toate fațetele ei începea să se arate. Tonurile vocii lui deveneau tăioase în nopțile etilice, în contrast cu cele moi și blânde din zilele de lucru. Cu privirea ironică își fixa victima, prin rapiditatea reacțiilor îi domina pe cei din jur, iar atacul verbal, uneori extrem de colorat, era un spectacol în sine. Unii erau șocați, se simțeau lezați, alții însă îi scuzau, cu afecțiune și tandrețe, componenta nocturnă. A doua zi, devenit perfect sobru și lucid, cu un amestec de acceptare demnă și ușoară jenă, recunoștea tăcut că "asta e!" - iar cine îndrăznește să i se adreseze "când nu e cazul" își asumă riscuri!

Dacă am un regret e că m-am retras de la Național înainte să începem proiectul cu Avarul, pe care îl plănuiam special pentru el. Cu talentul lui cameleonic, cu capacitatea de a trece fulgerător de la comic la tragic, ar fi fost un Harpagon fenomenal.

În timp ce la ușa biroului directorial era coadă de artiști veniți să-mi ceară socoteală pentru că nu jucau roluri mari, amenințând că vor merge "acolo sus" să se plângă de mine (au și făcut-o!), Gigi, liniștit și indiferent, era modestia întruchipată. Deși plin de pasiune și dorință de lucru, nu se comporta niciodată ca și cum i s-ar fi cuvenit ceva. De fiecare dată când i-am oferit un rol și l-am întrebat ce părere are, mi-a răspuns că eu știu mai bine dacă el e potrivit sau nu pentru acel personaj. Din păcate, în teatru creștea nivelul de nemulțumire, din cauza câtorva actori care adorau să agite spiritele, în timp ce spiritul creator și elanul de la Trilogie mergeau vertiginos spre zero. Am decis să chem colectivul la o discuție, ca să pot lua pulsul real și să-mi dau seama dacă mai are rost să rămân director. Când am menționat ipoteza plecării mele, s-au declanșat reacții vehemente pentru a mă convinge să nu, cu clișee precum "nu poți abandona corabia în furtună". Era imposibil de pus un punct haosului care se iscase, dar Gigi a găsit soluția. S-a ridicat gânditor și a spus cu calmul lui sec ceva de genul: "Dragii mei, eu zic că toată lumea s-a cam înfierbântat și nu e cazul. Părerea mea, Andrei, scumpule, e să te mai gândești și tu, ne mai gândim și noi și ne revedem peste o săptămână. Du-te, dragul nostru, undeva la verdeață, odihnește-te și revii să ne spui ce-ai hotărât". Hotărâsem deja să plec. Dar îndemnul lui de o simplitate plină de candoare și bunătate mi-a rămas în memorie. De câte ori mă simt confuz sau indecis, îl aud pe Gigi cu vocea lui inconfundabilă: "Du-te la verdeață"... Surâd și îi urmez sfatul.

Gigi Dinică, la fel ca prietenul lui bun Fănică Iordache, provenea dintr-o familie simplă. Amândoi au copilărit la periferie - unul în Rahova, altul în Grivița - și s-au format la școala străzii. Cu eforturi, suferințe și sacrificii, au ajuns pe culmile cele mai înalte ale artei lor. Mari boemi, după celebrarea intensă a vieții pe scenă, se întâlneau în noapte pentru a o mai celebra o dată, ca iubitori de petreceri și pahar, cântând romanțe și încercând să se simtă liberi și fericiți.

Lui Gigi îi plăcea mult să cânte Sunt vagabondul vieții mele. Înțeleg de ce.



Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.