Ultimele săptămâni în nordul Germaniei n-au fost ușoare și, mai ales aici, în zona Brandenburg-ului, infectările și cazurile active ajunseseră la numere-record. Să te ambiționezi să aduci laolaltă oameni în săli în condițiile astea părea probabil o nebunie. Gurile rele ar spune că-i vorba numai despre un calcul financiar și despre ultimele alegeri din Germania. Însă străbatem acum valul doi al digitalizării masive, în care platformele VOD, în pole-position de ceva ani, au prins viteză și au început să ne consoleze cu fel de fel de retrospective festive și filme de cinematecă,deseori cumpărate și upload-ate la întâmplare. Iată cum, exercițiul curatorial își pierde din semnificație, confuzia crește și cinemaul ajunge la cheremul roții norocului consumeriste ("trending" "most watched", butonul "random"). Prin urmare, să se întâmple din nou, în sezon rece, un festival mare, în care selecția filmelor e în sine un discurs, dă o speranță mică spre un viitor poate mai luminos, în care cinemaul își redobândește funcția socială și în care ne vedem din nou afară din case, fugind de spațiul virtual, care, paradoxal, e mai carceral decât se auto-prezintă. Cred că e important pentru mentalul colectiv să se formeze cozi în fața cinematografelor, să se reinstaureze micile discuții înainte și după proiecție, tensiunea de dinaintea ei, tremurul aplauzelor la finalul unui film chiar bun. Pe de altă parte, sigur, faptul că Berlinala a avut din nou loc înseamnă mult și pentru lumea cinefilă. Și nu doar prin reunirea unor cadre care fac înconjurul lumii și prin discuțiile pe marginea stării de fapt din această lume, așa cum e ea tradusă în acele cadre. Mai mult de atât, pentru că desfășurarea unui festival top-tier ar putea fi o încurajare pentru festivaluri mai mici, un semn că e important să repunem lumea asta pe picioare și că se poate și pentru festivalurile care nu sunt în prim-plan, dar care înseamnă mult pentru anumite comunități.
Dar să trecem totuși și la filme: S-a întâmplat în aceste zile, în care m-am încumetat prea puțin spre sala de cinema, să nimeresc la premiera noului film al canadianului Denis Côté, regizor care s-a întors la Berlinală, de data aceasta în competiție, după ce în 2021 a luat premiul (ex aeuqo) secțiunii Encounters cu Social Hygiene. Noul film al lui Côté în schimb pare un gest făcut la repezeală, alimentată de intuiția unei idei mărețe, nerăbdătoare să se vadă pe ecran. În rezumat, Un été comme ça vorbește despre trei tinere femei cu tulburări sexuale declanșate de abuzuri și de experiențe din copilărie și din adolescență, care ajung sub tutela unor cercetătoare dornice să lase diagnosticele deoparte și să afle motivele pentru care cele trei au dezvoltat predilecția pentru exacerbare sexuală și cum ar putea fi ele vindecate. Dar e absolut neclar ce vrea Côté să spună cu filmul ăsta, cu personajele dubioase care se vântură pe lângă fete în cabana în care cele trei acceptă să-și petreacă 26 de zile din vară, timp în care le vor fi monitorizate comportamentele. Să fie oare un semn de alarmă în privința contextului care a declanșat obsesia fetelor? Deși există în direcția asta câteva momente remarcabile, venind, în primul rând, din partea Larissei Corriveau, în care personajul interpretat de ea își mărturisește experiențele marcante, Côté nu insistă asupra relatărilor fetelor, ci doar le bifează. Dar s-ar putea ca asta să fie suficient, căci experiențele fetelor se reconstruiesc astfel în realitatea spectatorială concomitent cu reconstruirea (sau rememorarea, în fine, actualizarea) lor în lumea inventată de Côté. Gândind în timp 'real' experiențele relatate și folosind pauzele discursive ca scurte momente de reflecție, mi se pare că biografiile fetelor câștigă în plauzibilitate. Însă, în fond, procedeul ăsta nu-i revoluționar, Côté nu ne spune nimic nou despre cinema.
Pe de altă parte, interesul lui ar fi putut fi pentru actul sexual, care pentru cele trei fete e o treabă la fel de normală ca mersul la facultate pentru congenerele lor. În fapt însă, în Un été comme ça nu apar prea multe secvențe explicite, iar cele care își fac loc sunt destul de degajat urmărite de camera lui Côté, astfel că gesturile fetelor apar inofensive, firești. Cu tot efortul ăsta de demitizare și de dedramatizare a actului sexual mi se pare că Denis Côté face fix cale întoarsă și anulează patologiile fetelor, căci nu ar fi nimic nefiresc în ceea ce le împinge spre anumite gesturi sau gânduri în situații în care nu mai pot efectiv sta departe de ele..
Un été comme ça e o luptă continuă și nehotărâtă între perspectivele anterior descrise. E greu să spui precis și convins că miza filmului e să arate că actul sexual a devenit ceva atât de firesc, parte din normalitate pentru cele trei fete, pentru că s-a găsit mereu cineva de acord să le perpetueze obsesiile. Iar fetele, înțelegând că asta-i norma, că ăsta-i locul lor pe lume, anume să răspundă dorințelor bărbătești, ajung să-și spună că prin felul lor de a fi își potolesc setea necontrolată după sex, deci fac un lucru pentru ele. E greu pentru că Denis Côté învăluie toată afacerea într-un soi de mister, în mirajul (cam patetic) pe care le reprezintă o lună de vară, o cabană și un lac și câțiva oameni care te înțeleg în sfârșit. Prin urmare, Côté derapează constant pe alte piste care în final nici nu ajung la un rezultat comun, nici nu au ele însele ceva de conchis. Fiind prea tulbure, mi-e teamă ca filmul lui Côté va trece neobservat. Dar nu-i nimic descurajant în asta.
Nu puteau trece zilele de festival fără să trec în listă noul film (ce mai înseamnă un film nou?) al lui Hong Sang-soo: So-seol-ga-ui yeong-hwa / A Novelist's Film. Janghee e o autoare prolifică, măcinată de un blocaj în scriitură. Demarează un proiect cinematografic cu o tânără actriță și vărul ei, pe care îi întâlnește întâmplător. Despre ei, Janghee află că sunt rudele unei prietene apropiate cu care ea se întâlnise înainte să-i cunoască pe cei doi. Evident, coincidență favorabilă unui lung șir de convorbiri, răstălmăciri ale trecutului ș.a.m.d. La Hong Sang-soo, ca în cazul altor câțiva autori din cei mai mari, întâmplarea e mereu în neîntâmplare. Căci Janghee, această autoare admirată de toți, pare neimpresionată de întoarcerile în trecut, ba chiar angoasată de admirația celorlalți, în timp ce ea, de fapt, nu are control asupra artei ei. Poate de aceea ține neapărat să facă un film al cărui autoare și regizoare e și în care trebuie musai distribuiți tânăra și vărul ei.
Duminică seara (20 februarie 2022), la una dintre ultimele proiecții din cadrul festivalului mă aflam în sala întinsă din Delphi Filmpalast, sold out (chiar dacă în condiții de pandemie) și pe lângă un public nerăbdător. S-a reluat proiecția premiului Caligari (al secțiunii Forum): Geographies of Solitude, debutul în lungmetraj al regizoarei canadiene Jacquelyn Mills. Ea descinde pe Sable Island, o fâșie de nisip lungă de 40 de km și lată de 2, care se ridică din apele învolburate ale Oceanului Atlantic. Sable Island e un punct de reper pentru biologii din a doua jumătate a secolului trecut, iar Zoe Lucas, venită pe insulă alături de una dintre primele echipe de cercetători, s-a stabilit acolo. Așa se face că de mai bine de 40 de ani, Lucas străbate fâșia de nisip, timp în care a observat și a inventariat schimbările din ecosistemul insulei. E uimitor că după atât de mult timp petrecut acolo, găsește încă specii noi de viețuitoare, atrage ea atenția într-una din secvențele filmului. Instantaneele de pe insulă, dirijate de Lucas și luate de Mills, fac ca Sable Island să pară un soi de Arcă a lui Noe care continuă să adăpostească specii de viețuitoare din calea marelui potop consumerist. Întreaga producție audiovizuală despre faună și floră a ajuns foarte normată și are caracter, în primul rând, trivial, informativ și mai puțin reflexiv. Când Jacquelyn Mills surprinde animalele de pe insulă, o face afirmând suveranitatea lor pe acel tărâm. Suveranitate, însă, pusă în pericol de maldărele de deșeuri măturate de apa oceanului direct pe nisipurile insulei. Un semn că oamenii pot face atât de mult rău de la așa mare îndepărtare. Probabil că lipsa noastră de decență e atât de profund ancorată că ne-am resemnat cu schimbările din oicumenă și că ne-a rămas să ne întoarcem privirea spre necunoscut (necucerit, mai degrabă) ca să putem evalua situația. Într-o înlănțuire de cadre din cele mai tulburătoare, Mills arată resturi de cabluri imense (aduse la mal de apa oceanului), încleștate și înfipte în nisipul insulei. Stau acolo ca niște intestine vărsate, date afară de o ființă care nu le-a mai putut suporta. E ceva în cadrele astea care te face să te simți rău fizic. Dar acesta e grotescul vremurilor pe care le trăim, vremuri în care mizeria a devenit parte integrată a unui ecosistem, spre indiferența noastră.
În disparitatea stranie om-natură, Mills încearcă să se situeze cu dispozitivul ei de filmat - emblemă a lui homo faber - în acord cu și pentru ecosistemul de pe insulă, nu doar în privința mizei imaginilor, ci și din perspectiva fabricării lor. Își developează filmele de 16 mm în lumina lunii și construiește coloana sonoră prin suprapunerea sunetelor generate la frecare dintre membrele viețuitoarelor și suprafața insulei. Procedeul ăsta e destul de eficient în crearea unui senzații a realului. Imaginile surprinse de camera lui Mills nu constituie o memorie a nenorocirii care se desfășoară în apele oceanului, ci un semnal de alarmă tras în timp real: lumea asta nu există doar pentru noi și ar trebui să ne gândim cât mai curând la ce implică felul excesiv și forța cu care consumăm și aruncăm de ceva anii încoace. Ultimul cadru e rezervat cerului înstelat. Acolo nu am ajuns încă, dar ce va fi dacă vom ajunge? E splendid aici jos, dar nu prea ne pasă de asta, pare că ne spune Mills... Îmi rămâne doar să sper că Geographies of Solitude se va vedea și acasă, poate în toamnă la BIEFF.