Filmul se numește Alcarràs și e al doilea lungmetraj al cineastei catalane Carla Simón. În februarie, producătoarea Ada Solomon mi-a spus la Berlin, când mergeam de la aeroport spre oraș, că știa de el de la atelierele de finanțare europene și că încă din stadiul de proiect se vorbea de bine despre el. După premiera mondială din Competiția Berlinalei au apărut cronicile laudative, iar la final, juriul, prezidat de americanul M. Night Shyamalan, i-a dat Ursul de Aur.
Alcarràs cucerește în primul rând prin naturalețe și lipsă de bravadă, lucruri greu de obținut când lucrezi cu actori neprofesioniști. El arată, din această cauză, a documentar, dar nu e documentar, deși povestea e inspirată din povestea familiei cineastei.
Lucrurile sunt simple. E vară și la ferma familiei Solé cu numeroșii ei membri desfășurați pe toate palierele de vârstă e vremea culesului piersicilor. Toată lumea participă la recoltă, de la copiii preșcolari până la bunicul de 80 de ani, și fiecare are rolul lui. Tot ce fac personajele sunt niște ritualuri fie că e vorba de muncă în sine, fie de odihnă sau de joaca celor mici.
Ritmurile vieții lor cotidiene se îmbină cu ritmurile naturii, ceea ce le dă promisiunea eternității. Peste 30 de ani, copiii de azi vor avea la rândul lor copii, care se vor juca în mașini părăsite și se vor oploși de căldură pe sub pomi. Viața va merge înainte prin ceilalți, așa cum și fructele se dezvoltă din flori, se coc și așa mai departe.
Paradis cu termen de expirare
E, firește, un moment de bucurie și pentru că membrii familiei sunt împreună și savurează zilele lungi de vară, de dimineață până seara. Dar paradisul lor e cu termen de valabilitate. Vestea că peste câteva luni trebuie să se mute, pentru că cel mai în vârstă membru al familiei a obținut acum 60 de ani de la proprietar dreptul să rămână pe pământul acestuia, iar între timp au apărut niște urmași care flutură hârtii, cade ca un trăsnet.
Din acest moment, filmul începe să se coloreze în nuanțele pierderii și ale nostalgiei în avans. Ritualurile se fac pentru ultima dată, viața va intra în curând pe o paradigmă necunoscută, iar gestul unuia din băieți de a intra în afaceri cu cei care vor să pună panouri solare în locul pomilor dezbină familia. Cum să se ocupe ei de panouri solare când au cultivat piersici toată viața? Cum dai un fruct parfumat și colorat, crescut sub ochii tăi, pe un obiect atât de lipsit de farmec? Dar nu se poate face nimic. Azi nu se mai fac afaceri ca acum 60 de ani, când să-ți dai cuvântul era suficient și nimeni nu se gândea la acte. Acea lume a dispărut și în locul ei sunt interese financiare, oricum micii producători sunt nevoiți să-și vândă recoltele pe mai nimic (e și un protest al lor în film, dar nu se insistă pe asta).
Filmul se duce deci spre un final așteptat, dar Carla Simón are destulă inteligență emoțională cât să mențină povestea în zona de mic univers care își găsește propriile resurse. Faptul că filmul a câștigat Berlinul în 2022, când festivalul a avut o ediție de pandemie, plină de restricții, spune multe despre nevoia de a ne căuta motivațiile și resursele la scară mică (individual, ca familie) și mare (societate, umanitate).
Ce oferă Alcarràs prin imaginile lui pline de o lumină coaptă și de intimitate între personajele fericite cu viața lor e la fel de simplu: soluția în fața nesiguranței și impermanenței vieții e să ne strângem unii într-alții și să ținem amintirile la îndemână.
Cu ajutorul numeroșilor interpreți neprofesioniști, selecționați după un laborios proces de casting, și al directoarei de imagine Daniela Cajías, care se mișcă printre ei ca omul invizibil, Carla Simón construiește amintiri care pe ecran par de-adevăratelea. Iar ele emoționează, de asta filmul îi convinge și pe cei care așteaptă de la cinema teme mari și cultură cu majuscule.
Alcarràs îi vorbește oricui pe limba lui despre propriile amintiri colorate ca piersica ori nu. Sunt multe scene în film când te simți aproape de eroi. Mie mi-au rămas în minte scenele în care stau unii peste alții, bătrâni, tineri și copii, în aceeași cameră și nimeni nu e deranjat. Spațiul vital e unul comun. Mi-am adus aminte de ce spunea odată Emir Kusturica despre propria lui familie. Nu mai țin minte citatul exact, ceva de genul o după-amiază plăcută de duminică e când toată lumea e prin casă și fiecare face ce are chef. Cred că miezul lui Alcarràs e tocmai acesta: tratând în interstiții și tema identității - nu întâmplător eroii sunt catalani, el ne amintește că viața înseamnă în primul rând căldură umană. O societate avansează doar când aceste milioane de celule sunt în regulă înăuntrul propriilor membrane.