Acasă la mama - Alle reden übers Wetter / Talking About the Weather la Anonimul, 2022

Annika Pinske i-a fost personal assistant lui Maren Arde în producția de mare succes internațional (inclusiv în România) Toni Erdmann, realizată în 2016. Din acea perioadă, datează și primele scurtmetraje al lui Pinske, cea care, în 2022, și-a lansat primul lungmetraj, Talking About the Weather, selecționat în secțiunea Panorama a Berlinalei și parte din competiția de filme lungi ale Anonimul.

Clara (Anne Schäfer) predă și urmează un doctorat în filozofie la o prestigioasă universitate berlineză. Stă cu chirie într-un apartament pe care îl împarte cu un prieten, are o aventură cu unul dintre studenții care îi frecventează seminarul, nu își sună suficient de des fiica adolescentă care locuiește cu tatăl de care Clara s-a despărțit și e oarecum agasată de apelurile video ale mamei care e mereu nemulțumită de timpul pe care i-l acordă fiica. În timp ce își pregătește sârguincios o lucrare și o prezentare foarte importante, Clara participă la micile petreceri de la revedere organizate de profesorul-somitate al facultății, ajuns la vârsta pensionării.


Ghid în sofisticata, pretențioasa, conservatoarea, masculin-dominata lume academică îi e Margot (Judith Hofmann), conducătoare de doctorat, mentor și călăuză feminină într-o lume a bărbaților și e ego-urilor ultra-gonflate în care Clara se simte stingheră și în care face eforturi susținute să se integreze. Mereu în grabă, etern nesigură, citită cu lejeritate de șefa ei și dominată adesea de colegii mai seniori / experimentați în a exista și performa ca zoon politikon în mediul universitar, eroina noastră hotărăște să își acorde, alături de fiică, o mini-vacanță (un weekend) acasă la mama, în orășelul în care a crescut și pe care se presupune că îl cunoaște, înțelege, stăpânește.

Drumul dinspre Berlinul cosmopolit înspre burgul din fosta Germanie de Est al cărui look aduce pregnant cu cel al micilor orașe contemporane românești (ori bulgărești, maghiare, etc.) se face cu un soundtrack dinamic și agresiv, ascultat la radioul mașinii. Două zile mai târziu, drumul de întoarcere va fi însoțit de o melodie melancolică, difuzată de un Romantic FM local.

În prima seară și în proxima dimineață petrecute acasă / în apartamentul matern pe care îl numea cândva acasă, Clara își ia rapid în primire ipostaza dominantă pe care, în Berlin, nu și-o putea exercita decât în raport cu studentul-amant față de care perpetua raporturile de putere viciate pe care în mod just le blama în discursurile sale feministe. Deși e ziua ei de naștere, mama e luată la rost, scoasă la tablă, chestionată pe tema planurilor sale de viață. Subiecte banale de conversație, gen starea vremii, sunt motiv de ironie și beșteleală. Clara vrea comunicare adevărate, pe teme relevante. E drept, când propria fiică o întreabă de vorbă, doctoranda berlineză răspunde banal și monosilabic.

Ușor-ușor, realitatea din orașul natal se arată a fi altfel decât cea păstrată în amintirea eroinei. Într-o remarcabilă secvență de grup (directorul de imagine, Ben Bernhard, a fost prezent la proiecțiile din Sfântu Gheorghe și a răspuns multelor întrebări ale publicului - Talking About the Weather are bune șanse să câștige Trofeul Anonimul care se acordă conform preferințelor publicului), Clara privește cum copiii și adulții strânși la petrecerea în aer liber organizată pentru aniversarea mamei evoluează într-o dinamică impredictibilă, producând mici incidente neplăcute, multe hohote de râs, replici politically incorrect, bârfe răutăcioase, gesturi de tandrețe bine camuflată și multe alte bucăți de viață neplanificată. Camera ne arată cum profesoara de filozofie realizează că nici aceasta nu mai e lumea ei, așa cum o știa, o înțelegea, o controla.

Târziu în noapte, vizita acasă la mama își face predictibilul popas la fosta (?) mare iubire, un bărbat cu soție geloasă, care a preluat afacerea tatălui (un bar) și care regretă greșelile tinereții. E mult din Acasă la tata (lungmetrajul lui Andrei Cohn), după cum e mult din toate călătoriile fiecăruia dintre noi spre miticul spațiu-timp al adolescenței / tinereții timpurii. În plus, pentru oamenii din această parte de lume, e încă mai mult rost de empatie. Până la urmă, cum să nu tresări văzând cartoanele umplute cu ouăle găinilor de la țară luând calea marilor orașe:)?

Imposibila întoarcere își joacă, până la urmă, rolul scontat. Clara revine în marele oraș, la cariera aleasă, la stilul de viață potrivit credințelor și personalității sale. Mereu pendulând între lumi, între epoci, între iubiri, mereu neștiind, mereu căutând.