Filmul lui Hers e agreabil fără a fi superficial și consistent fără a pune în mișcare mari drame umane. Când majoritatea filmelor care ajung în săli sunt producții americane pe tipar, Hers propune o poveste volatilă, care se desfășoară peste marile plăci tectonice ale vieții. El urmărește o perioadă din viața unei franțuzoaice din anii '80, Élisabet (Charlotte Gainsbourg), care încearcă să se adune după ce soțul a lăsat-o cu doi copii adolescenți.
Neștiind să facă mai nimic (până atunci avusese grijă de copii), Élisabet are ideea să contacteze realizatoarea unei emisiuni radiofonice gen Telefonul de la miezul nopții, pe nume Vanda Dorval (Emmanuelle Béart). Emisiunea îi place, îi umple orele de insomnie când privește Parisul de la înălțimea frumosului apartament și se întreabă ce ar putea face cu viața ei. De ce n-ar încerca să găsească ceva de lucru la emisiune?
Postul de asistentă care preia mesajele ascultătorilor o pune în contact cu lumea din jur, nevăzută, dar prezentă, îi aduce un scurt flirt cu un nou coleg (pasabil) și îi face cunoștință cu Talulah (Noée Abita), o adolescentă dependentă de droguri pe care Élisabet o ia acasă așa cum iei un pisoi de pe stradă, fără să te gândești prea mult.
Dependența fetei nu pune condimente puternice peste poveste, postura de mamă singură nu orientează filmul spre cinemaul social și nici referința de la început la faptul că în 10 mai 1981, François Mitterand a devenit primul președinte socialist al Franței nu duce filmul spre politică. Interesul lui Hers pare să se concentreze pe felul cum se construiesc amintirile și cum ia naștere viața dintr-un pas pus înaintea celuilalt, chiar dacă pe fundal se întrevede marea istorie, cu schimbări de președinți, proteste sociale ș.a.m.d. Micile destine care unduiesc și cresc odată cu sau împotriva marelui fluviu.
Dacă ți se poate întâmpla să te întrebi care-i treaba cu filmul, "ce a vrut să zugrăvească autorul", momentul din 1988, la patru ani după principalele evenimente ale poveștii, ar trebui să te lămurească. E scena în care Élisabet, copiii ei Mathias și Judith (deja plecați de acasă), plus Talulah iau masa și dansează pe cântecul Et si tu n'existais pas de Joe Dassin. E momentul care strânge buchet tot filmul și pecetluiește trecerea pragului. Ce a fost mai greu a trecut pentru fiecare dintre ei, dar de-abia retrospectiv se vede că lucrurile s-au întâmplat în formula ideală.
Viața e cel mai bun scenarist. Doar când privim în urmă ne dăm seama că lucrurile se aranjează întotdeauna și că un ghinion sau o dramă aduce uneori ocazia de a învăța ceva sau de a primi ceva mai bun în schimb.
"Va rămâne ceea ce am fost pentru ceilalți", spune Élisabet la un moment dat, citând din volumul Petites terres de Michèle Desbordes. Suntem cu toții niște pasageri ai nopții. De fapt, întregul film pare că a plecat de la rândurile lui Michèle Desbordes: "Va rămâne ceea ce am fost pentru ceilalți, prin simpla prezență, era ceva cald și etern între noi, de-atunci n-am mai fost niciodată aceiași, acești magnifici necunoscuți, fragmente ale noastre, acești pasageri ai nopții." ("Il y aura ce que nous avons été pour les autres, simplement nous étions là, il y avait quelque chose de chaud, d'éternel, et nous n'étions jamais les mêmes, ces inconnus magnifiques, des fragments de nous, ces passagers de la nuit".)
Scenariul aerat al lui Hers și regia discretă ondulează în jurul lui Charlotte Gainsbourg, care cu vocea ei șoptită și cu feminitatea ei conținătoare reprezintă, de fapt, miezul dur al filmului. Așa fragilă, Élisabet îi trage pe toți după ea și instinctul ei matern își dovedește logica tot în scena de pe melodia lui Joe Dassin, când înțelegem (dacă n-am făcut-o până acum) că Talulah a fost intrusul care a ajutat familia să se coaguleze.
În Mommy (2014), Xavier Dolan aducea împreună, în coordonate mult mai dramatice, o femeie văduvă, fiul ei cu ADHD și o vecină care suferea de balbism după moartea copilului ei. Niște oameni avariați care găsesc o zonă de căldură umană indiferentă la legături de rudenie. Eroii lui Hers nu sunt atât de avariați, dar sunt într-un moment când viața i-a luat prin surprindere. În ciuda aerului ușor liricoid al piesei lui Joe Dassin, Les passagers de la nuit militează discret pentru ideea că suntem definiți prin felul cum ne purtăm unii cu ceilalți.
Firește, pentru un francez, filmul spune mult mai multe, dar oricine poate detecta aerul nostalgic creat prin lumină, scenografie, costume și care pare melancolic pur și simplu, nu legat de o perioadă anume.
În interviul acordat cotidianului Libertatea la Cluj-Napoca, în timpul TIFF-ului 2022, Mikhaël Hers a spus că nici nu l-a interesat ca totul să arate la fel ca în anii '80, ci a vrut ca atmosfera să evoce acea perioadă. În anii '80, Hers (născut în 1975) era, totuși, un copil.
Notă: Coloana sonoră a filmului poate fi ascultată aici.