Îmi amintesc de debutul ei la Piatra Neamț, când am distribuit-o în rolul principal din Omul cel bun din Seciuan. Performanța ei remarcabilă a rămas înscrisă în istoria teatrului românesc. Deși a trecut peste o jumătate de secol de atunci, deși am montat cu totul altfel piesa la New York și București, cu alte actrițe excelente, încă o văd pe Carmen în Shen-Te, la fel de vibrantă ca și cum ar juca acum.
Când am revenit, în '90, am fost bucuros că a acceptat să facă parte din echipa Teatrului Național. Între timp ea devenise, după cum era de așteptat, o mare vedetă a teatrului și filmului românești. Ne-am înțeles la fel de bine în lucru, era la fel de vulcanică și pasionată, exact de ce avea nevoie pentru a străluci în roluri extrem de dificile și diferite, precum Electra, Maria din Noaptea regilor sau Charlotta din Livada de vișini. Avea un instinct care pătrundea direct la sursa rolului, o intuiție dublată de inteligență și un curaj nebun în a-și expune emoția în stare crudă. Romantică, sexy, autoritară, juca orice - comedie, dramă, tragedie, farsă - cu un amestec de umor și sensibilitate, violență și lirism, căldură și răceală. Publicul o adora, colegii la fel. Curând după plecarea mea de la Național, Carmen a fost singura care și-a dat demisia, în semn de solidaritate. A decis apoi nu doar să plece de la Național, ci chiar să se retragă definitiv de pe scenă. O schimbare radicală în viața ei personală a provocat renunțarea bruscă. Deși mulți au insistat să revină, a refuzat categoric. Și eu i-am propus, în repetate tentative, roluri pe care le-ar fi putut juca cu brio. N-am avut succes.
Cu un stil surprinzător și capricios, Carmen putea să fie o mare actriță. A servit, deși nu până la capăt, arta teatrului. Din păcate, la fel ca mulți alți actori talentați, se lăsa tentată des de soluții facile, de răsfățuri infantile, superficiale, care îi scădeau valoarea și risca să cadă în banalitate. Pentru mine e trist - ca să nu spun tragic - că nu și-a folosit întregul potențial cu care era înzestrată.
Închei pe o notă luminoasă: în 1995 montam la Opera din București Oedipe de Enescu și, dintr-odată, banii de producție au fost blocați. Motivele erau clar politice. Cei direct afectați erau tinerii minunați de la Teatrul Podul, care nu mai puteau fi plătiți. Carmen a avut spontan inițiativa generoasă să ofere o sumă importantă pentru ca studenții să fie recompensați. Astfel am putut duce la bun sfârșit spectacolul. Gestul ei a rămas misterios, la fel de misterios ca tot ce era legat de izolarea ei de lume la Băneasa, în spatele zidurilor înalte ale vilei ce-i purta numele.
Îngerii, care înțeleg tot, nu mă îndoiesc, au primit-o la ei.
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.
