Ecce homo! - Oidipusz / Oedipus

Coincidența

Atunci când povestește geneza spectacolului său Oidipusz / Oedipus, care și-a avut aseară (11 martie 2022) premiera cu una dintre distribuții la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Andrei Șerban evocă preferința lui Tompa Gábor pentru un Oedip rege de Sofocle. Apoi, povestește cum textul original i s-a părut cvasi-imposibil de pus în scenă azi și cum a ajuns, întâmplător, la adaptarea din 2018 a regizorului-dramaturg britanic Robert Icke. Lucrul e curios pentru că Șerban reușește să realizeze, pornind de la textul lui Icke (pe care îl urmează cu fidelitate, adăugându-i o singură scenă, aceea în care dezvăluie păcatul originar al fostului rege / președinte Laios), un spectacol profund personal, în care atinge toate marile teme pe care le-a dezbătut în articolele publicate pe LiterNet în anii de pe urmă și în interviurile acordate presei române.

Noaptea președinților

Oedipus by Icke are loc în seara alegerilor, în orele de dinaintea anunțării rezultatelor ce-l vor consfinți pe candidatul Oedipus drept viitorul președinte al. Al cui? Uriașele imagini video proiectate pe toată înălțimea și lățimea scenei clujene (o aproape-noutate în arsenalul de mijloace artistice al lui Șerban, impecabil integrate în contextul spectacolului de Radu Daniel) trimit cu gândul la grandoarea nopților electorale americane. Natura și substanța dezvăluirilor ce vor urma fac povestea valabilă în oricare țară democratică a ultimelor decenii.

În costum negru, cămașă albă și cravată roșie, Oedipus (Ervin Szűcs) iese în fața presei, zâmbește abundent și promite ce va urma de va fi ales. Printre altele, adevărul despre moartea lui Laios și publicarea propriului său certificat de naștere, subiecte ce intuim că au ținut afișul campaniei electorale. Îl privim pe Oedipus și zărim politicianul standard al vremurilor. Ipocrit, alunecos, mincinos. Ne înșelăm. E prima dintre pistele false pe care ne aruncă Șerban.

Extremele care, de fapt, nu contează

Din tot ce urmează, înțelegem că, deși neferit de anumite tentații (un început de paranoia îndreptate împotriva lui Creon - Miklós Bács -, o anumită atracție față de secretara Lichas - Eszter Román), Oedipus e, în esență, un om în eternă căutare a adevărului și a încercării de a produce binele. Un om care și-a construit campania / viața vorbind despre boala / răul care macină societatea și despre nevoia de a construi un altfel de viitor.

Putem zări în el un fel de Obama reloaded, acuzat de un contra-candidat ultra-naționalist (în care ghicim narativele majore ale discursului trumpist) de origine nesănătoasă în raport cu idealurile hardcore naționaliste ale unora. Un fel de Obama imperfect, căruia presa / lumea noilor moravuri ale altora îi reproșează că e prea alb ori prea bărbat. Deși a scris și vorbit în nenumărate rânduri despre derapajele celor două extreme ideologice descrise în cele două fraze anterioare, Andrei Șerban rezistă tentației de a le transforma în teme majore ale spectacolului. Se mulțumește să le enunțe și să apoi să le ignore, reușind astfel să le arate în toată reala lor micime, în toata insignifianța lor. Adevărul omului este (încă) în altă parte.

Adevărul!

Oedipus va schimba lumea! Soția, Iocasta (Emőke Kató), îi va sta alături! Cei trei copii, deși înspăimântați de viitorul lor statut de beizadele prezidențiale, îl vor sprijini. Antigona (Zsuzsa Tőtszegi), Eteocles (Zsolt Gedő) și Polynikes (Tamás Kiss) produc agitație, vârtejuri, îi caută atenția, dar sunt acolo, lângă el. Mama, Merope (Tekla Tordai) preferă să îi fie alături, deși, undeva, într-un spital, soțul ei e pe patul de moarte. În ciuda bănuielilor lui Oedipus, cumnatul Creon muncește neobosit pentru succesul campaniei al cărei lider fusese vreme de trei ani. Deși pe picior de plecare spre pensie, bodyguard-ul / gardianul / Firs-ul Iocastei, Corin (Áron Dimény) e încă acolo, lângă el, în noaptea cea mai importantă. Aparte, Lichas tânjește și ea la bărbatul pe care nu îl poate avea.

Aceasta e familia lui Oedipus. Fiecare trup si suflet pentru victorie. Fiecare ascunzând un secret. Secretele copiilor au un aer adolescentin. Oedipus le ascultă și tratează cu blândețe și înțelegere. Îi rămâne necunoscută o anumită atracție între Antigona și Creon, posibil comentariu în cheie ironică al lui Șerban la adresa așa-numitului complex oedipian postulat de Freud.

Secretele adulților transformă radical totul. E nevoie de un catalizator, oracolul orb Tiresias (Gábor Viola), proroc dramaturgic al fantomei tatălui lui Hamlet, pentru ca izvorul adevărului să explodeze din spatele peretelui în care fusese zidit.

Rând pe rând, în umbra, penumbră ori la lumina reflectoarelor gândite de Șerban, Oedipus le va afla pe toate. Jocul fără replică al lui Ervin Szűcs e încă și mai impresionant decât cel când are prim-plan-ul vorbelor. Personajul / actorul se descompune sub ochii noștri, planurile i se năruiesc unul după altul, schimbarea lumii nu mai e cu putință, omul nu știe nimic despre el însuși, cum ar putea el oare influența destinul celorlalți?

Adevărul?

Cele mai crunte dezvăluiri sunt cele ale Iocastei. Emőke Kató nu-și (mai cruță) bărbatul și varsă tot fluviul de fiere al trecutului. Pentru că acesta o imploră să îi lumineze trecutul. Deși ea îi spune că tot ce contează e viitorul. Doar că ea nu trece ca oracol. Paranteză: Chiar, ce-ar fi oracolul în zilele noastre? Gura lumii? Serviciile? "Propriile instincte", cum îi urlă Oedipus lui Creon? Paranteză închisă.

Laios, cel care i-a fost soț / cel omorât, cândva, din culpă de Oedipus, a fost, de fapt, un monstru. Un pedofil odios ucis în timp ce mașina gonea către hotelul unde îl așteptau trei adolescente, replici ale Iocastei la rându-i ei abuzată de cel ce urma să devină președinte. Laios, cel care a intrat în lumea păcatului cândva de mult, pe vremea când îi era mentor în arte marțiale fiului adolescent al regelui Pelops. Laios (Gábor Viola) pe tatami, întruchiparea răului absolut. Ucraina începe la mai puțin de 150 de kilometri de Cluj.

Dragostea

Merită aflat adevărul oricare ar fi el? Cu orice preț? Intensitatea relației de dragoste dintre Iocasta și Oedipus, dintre Emőke și Ervin, e atât de înaltă, încât, pentru o clipă, ești înclinat să crezi că ea nu-i va dezvălui adevărul ultim, cel mai crud dintre toate, și că ei vor rămâne îndrăgostiți pentru totdeauna. Cum ar fi fost?

Când, la final, trupa cântă live knockin on heaven's door și actorii avansează, ținându-se de mână, spre public, fiecare poartă câte un bandaj negru în jurul ochilor. Cu excepția lui Oedipus, ai cărui ochi, proaspăt deschiși, văd, în fine, lumea. Metafora răstoarnă mitul. Și totuși.

Cu o oră în urmă, trupurile goale ale lui Emőke și Ervin erau proiectate în înaltul scenei (ecou, probabil involuntar, al Mașei - Raluca Aprodu - și a lui Verșinin - Emilian Oprea, dintr-un anumit Trei surori afrimian) făcând dragoste, în timp ce, pe scenă, ce reflectoarele nu pot arăta, vocile pot sugera. Nu e nici o minciună acolo, în acel ceva pe care adevărul revelat nu-l mai îngăduie acum. Viitorul pe care Iocasta îl construise zeci de ani pentru a fugi de groaza trecutului căruia îi fusese victimă s-a dărâmat într-o clipă de sinceritate (referință diagonală: priviți proaspetele documentare românești, nominalizate la Gopo 2022, Holy Father și Casa cu păpuși, pentru o remarcabilă exemplificare a diferenței de perspectivă asupra unui trecut traumatizant). Cum ar fi fost să nu fie așa?

Zeul oamenilor

Și dacă ei, ceilalți, au tăcut asupra secretelor trecutului pentru a-l face posibil pe ea, pe omul, pe Omul care să le schimbe lumea? Dacă au luat asupra lor păcatele trecutului, dacă l-au protejat pe el de toată cunoașterea răului care a stat dintotdeauna la dreapta omului pentru ca el să crească, înconjurat cu încredere, devotament și iubire, și să îi mântuiască? Dacă ei, obosiți să aștepte a doua venire din Ceruri, și-au vorbit să-și nască propriul Dumnezeu?

Între pulpele soției / mamei, Oedipus (re)descoperă originea lumii. Prăbușit de cutremurul adevărului, prezidențiabilul fără pantaloni (cândva, Richard 3 by Șerban defila în pampers!) se ghemuiește într-un tablou cu aromă de Pietà. Întrupările divinului, pogorâte de Sus ori sperate de jos, și-au găsit același sfârșit.

America, libertatea, Andrei Șerban, noi

Textul lui Icke și spectacolul lui Șerban se sfârșesc cu o scenă decupată din trecutul recent. Cu doi ani înaintea nopții celei mari, mai tinerii Oedipus și Iocasta descopereau locul ce avea să devină sediul de campanie al prezidențiabilului (de-a lungul spectacolului, felurite elemente de decor vor fi fost demontate cu personajele / actorii pe scenă, pentru că chiria se sfârșea chiar atunci, în noaptea aceea, și senzația de livadă ce se taie încă înainte de plecarea foștilor stăpâni e copleșitoare). Acolo, speranțele lor prindeau contur, cheag, carne.

Pe cortina albă ce delimitează viitorul sediu de campanie, Carmencita Brojboiu a imaginat un contur în relief. Torța arătată lumii de brațul drept al Libertății a fost, vreme de secole, mirajul spre care au tânjit milioane de oameni. Printre ei, și un tânăr Andrei Șerban ce ajungea la New York acum mai bine de jumătate de veac.

Oidipusz / Oedipus e și despre America tinereții și maturității lui, despre libertate și întruchipările acesteia, despre schimbările ce i-au marcat și ne-au marcat biografia, despre iluziile trecutului, coșmarurile prezentului și speranțele viitorului.

La răstimpuri, Oedipus caută, ca într-un fel de transă, lumina puternică ce îi tot dă târcoale. Șerban așază un reflector orbitor pe cortinele discret-transparente cu ajutorul cărora talentul Carmencitei Brojboiu împarte scena în felurite spații. Lumina se izbește de cortină și rămâne nemișcată. Oedipus o privește confiscat, văzând totul, nevăzând nimic.

În acest timp, Iocasta îl ademenește spre viitor și toți din jurul lui îl imploră să aibă încredere și să meargă înainte.