Et la femme créa Dieu - Oidipusz / Oedipus

Cronometrul din înaltul scenei numără aproape 8 minute. Monologul Iocastei (Enikő Györgyjakab) e devastator. Ca durată, ca mesaj, ca actorie, ca omenie. E devastator pentru Oedipus (Balázs Bodolai), pentru ce va urma / ar fi putut urma în țara / cetatea căreia acesta urma să-i devină conducător, pentru noi. E Cluj, e Teatrul Maghiar de Stat, e 12 martie 2022, e a doua premieră cu Oidipusz / Oedipus (cealaltă distribuție), adaptarea din 2018 a britanicului Robert Icke după textul clasic al lui Sofocle.

Iocasta (ne) spune ce nu vrem să auzim sau, dacă auzim, ne facem că nu auzim. Pentru că ce e de auzit nu e comod, nu e ușor și, mai ales, nu e simplu.

Dramaturgia, literatura lumii sunt înțesate de idealiști ce se visează oameni providențiali. Oedipus, atât cel al lui Sofocle, cât și cel al lui Icke, nu e nici primul, nici ultimul. După cum, deși nu pare, oameni fundamental buni, imaginând căi de a incendia relele din jur, sunt de găsit printre noi la tot pasul și la tot timpul.

În monologul său / conferința sa de presă din debut, Balázs Bodolai schițează, cu voce calmă și privire liniștitoare, coordonatele personajului său. Știe unde se află societatea, indică înspre ce trebuie să se îndrepte, înțelege lipsa de încredere a celor din jur (presa din spectacol, publicul din sală) în politicieni și, în general, viitor, supralicitează promițând transparență totală pe orice speță. În orele care urmează, viața își bate joc de planurile lui și o potențială schimbare în bine ajunge, o dată în plus, la coș. Oedipus va ieși din scenă și noi (presa din spectacol, publicul din sală) rămânem tot acolo unde suntem. Unde greșim? Ne-o spune Iocasta. Dacă suntem dispuși să ascultăm.

Enikő Györgyjakab începe spectacolul timid, aproape pierzându-se în ansamblul familiei extinse. Cei trei copii, Antigona (Eszter Román), Eteocles (Tamás Kiss) și Polynikes (Zsolt Gedő), domină fondul sonor și gestual. Agitația lor, dinamica lor, dorința lor de a prinde atenția părinților, de a ieși în evidență și de a fi evidențiat, confiscă, uneori, universul sonor și vizual al scenei. Lichas (Zsuzsa Tőtszegi), secretara potențial-amantă a lui Oedipus, e mereu acolo, tăcută, disponibilă, dorind. Corin (Gábor Viola), bodyguard-ul potențial amant al Iocastei, e încă acolo, tăcut, disponibil, dorind. Mama lui Oedipus, Merope (Gizella Kicsid), pradă remușcării și fricii, încearcă să-și conserve statutul privilegiat în ochii fiului în ciuda dezvăluirii importante pe care o pregătește. Fratele Iocastei, Creon (Loránd Farkas), e paratrăsnetul perfect pentru pornirile cu iz paranoic ale unui Oedipus pe care profețiile oracolului Tiresias (Lóránd Váta) l-au dus pe marginea prăpastiei în străfundurile căreia se scufundă politicienii și, în general, cetățenii care se înconjoară exclusiv de propriile lor idei, obsesii, spaime, metodologii de a conduce, de a trăi.

Din fericire pentru Oedipus, există Creon. Și există Antigona. Și există Iocasta. Dedicarea lor pentru cauza victoriei electorale a lui Oedipus e totală. Nu neapărat, nu doar de dragul lui, ci pentru propriul viitor. Nu, nu pentru un viitor plin de belșug și privilegii personale, ci un viitor mai bun al comunității. Sună șablonard, dar uneori șabloanele acoperă realități. Extraordinarul dialog de pe uriașa canapea dintre Antigona și Creon stă mărturie. Într-o viteză aiuritoare, Eszter Román și Loránd Farkas se duelează, ca într-un joc de scrimă, ca într-un joc de cărți (de filozofie, de joc), aruncând pe planșă / pe masă idei din ce în ce mai cutezătoare despre om și despre lume. E un dialog veritabil, nu două monoloage ale surzilor auto-suficienți, o frază a ei se cațără pe o frază a lui până când, la final, trupurile le urmează vorbelor.

Rând pe rând, scena se golește. De decoruri (în seara alegerilor, sediul de campanie trebuie lăsat în starea în care fusese găsit cu doi ani în urmă, atunci când aventura electorală începuse), de personaje secundare, de restul membrilor familiei. Rămân ei doi, Iocasta și Oedipus, trupurile lor goale proiectate de Radu Daniel dintr-o înregistrare cinematografică pe cortinele imaginate de Carmencita Brojboiu, arvună pentru trupurile lor goale ce vor face dragoste, pentru ultima oară, chiar pe scenă.

Și Enikő Györgyjakab își începe dominația / demonstrația. Îi spune lui Oedipus totul, până la (aproape) ultimul rest. Conform dorinței lui. Care se știe / se vrea curat, imaculat. Pentru că altfel nu se poate imagina pe sine (orgoliu). Pentru că altfel știe că nu poate câștiga încrederea celor ce nu cred (realism). Iocasta își pune pe masă viața. Iadul din care vine și pe care l-a schimbat în ceva ce ar putea semăna cu un mic paradis (de-am mai crede).

"Truth? You can't handle the truth!", urla Jack Nicholson cândva, într-un A Few Good Men. Enikő nu urlă, deși, pe măsură ce cuvintele ei se scurg, i se simte în voce disperarea. Până atunci, se bătuse singură cu balaurii trecutului și îi învinsese. Acum, simte că totul e pe cale să se piardă. Disperarea îi va fi deplină în formidabila ultimă scenă în doi, când trupurile își vor spune un Adio de o intensitate din categoria ultimului sărut dintre Astrov (Zsolt Bogdán) și Elena Andreevna (Imola Kézdi / Enikő Györgyjakab) din acel Unchiul Vania al minunatului teatru clujean. Iocasta și Oedipus își frământă dragostea pe același tatami pe care tânărul Laios (primul soț al Iocastei, fostul lider al țării) / Putin își începea drumul spre păcat și delir, vegheați de un contur așezat în relief pe o cortină albă, contur ce amintește de mânerul torței arătate lumii de o anume Statuie a Libertății.

Iocasta și-a oferit o nouă șansă înțelegând că imaculatul nu există. Sau a existat, cândva, pe vremea zeilor din cer și a tragediilor antice și a rămas acolo. În două milenii și jumătate, oamenii au învățat ceva mai multe despre viață. Oricât ne-am amăgi cu propria noastră perfecțiune (pe care, chiar și de realizăm că de n-o putem încarna, o pretindem totuși celorlalți), binele se naște mai degrabă din pași mici făcuți de oameni cu cioburi în buzunare și în biografie. Și acest sâmbure de bine se cuvine protejat și încurajat pentru că doar din rostogolirea lui se poate schimba prezentul într-un viitor mai bun. În măsura în care vrem, cu adevărat, asta și chiar ni se pare mai apetisant să muncim pentru asta decât să descoperim că, Uau!, politicienii, actorii, oamenii nu sunt perfecți.