Nu trebuie să ai ochi ca să poți vedea adevărul. Îl simți, face parte din tine, te înconjoară și te pătrunde cu atâta subtilitate încât câteodată, atunci când e amar, preferi să crezi că acea atingere fină este doar o iluzie, o mică tresărire de moment a mușchilor, o încordare involuntară a corpului. Dar nu te părăsește. Îi poți doar nega existența. Aceasta pare să fie morala noului spectacol în regia lui Andrei Șerban, Oedipus de Robert Icke, care a avut premiera în două distribuții în data de 11 și 12 martie 2022 la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Adaptare modernă după Sofocle, textul preia concluzia și mesajul predecesorului său, adăugând totuși o multitudine de elemente noi și pline de semnificații.
Mi se pare o potrivire extraordinară de evenimente faptul că am ajuns să scriu cronica pentru acest spectacol inspirat după o tragedie ateniană aflându-mă chiar în capitala Greciei. Mai ales având în vedere prin câte am trecut ca să ajung aici (zbor anulat, febră peste 38 de grade Celsius, test de Covid). Eram destul de sigură că nu voi reuși să o fac și pe asta, fiind și eu, la rândul meu, oarbă în fața adevărului: că așa trebuia să se întâmple. Acesta e destinul. Și eu cred în el. Spre deosebire de eroul modern al lui Icke, care nu învață nimic din îngâmfarea, mândria și siguranța de sine ce îl condamnă pe strămoșul lui antic la cea mai mare grozăvie pe care o poate trăi un fiu: să își ucidă tatăl și să se culce cu mama sa.
În varianta actuală a textului, cea ce stă la baza spectacolului regizat de Andrei Șerban, Oedip este un politician ce și-a omorât, fără să știe, tatăl într-un accident de mașină fiindcă a intrat pe contrasens, Laios este un pedofil ce a distrus viața a zeci de fetițe și băieței, iar Iocasta este mama nevoită să își dea copilul conceput la doar treisprezece ani spre adopție pentru a nu distruge reputația prea-iubitului șef al statului. Dramatismul poveștii rămâne la fel de acut datorită dialogurilor atent construite, jocul actorilor este impecabil - precis și nuanțat, presărat cu scene tensionate, cu zbucium interior și cu monologuri tulburătoare (am văzut spectacolul cu prima distribuție, din care fac parte: Ervin Szűcs, Emőke Kató, Miklós Bács, Tekla Tordai, Gábor Viola, Zsuzsa Tőtszegi, Zsolt Gedő, Tamás Kiss, Áron Dimény, Eszter Román, Alpár Fogarasi, Ferencz Ádám, László Kovács, Krisztina-Hanna Fehér, Petra-Panna Kristály). Scenografia realizată de Carmencita Brojboiu e complexă și meticuloasă, cu elemente esențiale pentru desfășurarea spectacolului, oferind spații suficiente și pentru proiecțiile video ale lui Radu Daniel ce completează simbolic anumite segmente ale textului. Însă adevărata piesă de rezistență în mizanscena spectacolului sunt luminile lui Andrei Șerban, adesea în culori neon sau foarte intense, ce punctează momentele cheie ale acțiunii adăugând tensiunea și suspansul necesar.
Dincolo de asta, unul dintre aspectele cele mai originale ale acestei variante moderne este muzica aleasă cu atenție și interpretată live de orchestra formată din: Gábor Bajusz (percuție), Szabolcs Balla (chitară bas), Viktor Dubovan (clape), Loránd Farkas (vocal), László Kovács (chitară), Gábor Viola (chitară, vocal). În temă cu societatea contemporană, Oedipus debutează cu haos, gălăgie, agitație, dar mai ales, pe versurile melodiei Born in the U.S.A. a lui Bruce Springsteen, o ironie subtilă la adresa faptului că protagonistul nostru este un potențial "președinte emigrant".
Întregul spectacol este presărată cu umor și aluzii sarcastice referitoare la destinul implacabil al lui Oedip: cântecul I Want It All al lui Queen răsună în fundal în timp ce el le ține de mână pe Merope, mama sa adoptivă, și pe Iocasta, îi spune fiului său gay că "oricine i-ar fi perechea, răspunsul e bucurie". Iar fiica lui, Antigona, ajunge să se sărute pasional cu unchiul ei Creon, perpetuând practicile de incest.
Electrizantă, dinamică și plină de culoare, tragi-comedia lui Andrei Șerban este un exemplu excelent de punere contemporană în scenă a unei opere clasice, care a fost remodelată ani de-a rândul. Îmbinând tehnologiile noi și stilul minimalist cu decorurile minuțioase și muzica care a marcat secolul XX, Oedipus devine un spectacol atemporal. Mesajul este mereu același. La final, când cele două ore și jumătate ale ceasului electronic de pe perete s-au scurs și un "flashback" ne-a fost oferit în aceeași manieră ironică de până acum, personajele se iau de mână și pornesc spre buza scenei. Toate sunt legate la ochi, mai puțin protagonistul care tocmai și i-a scos din orbite. Asta pentru că, deși orb la propriu, poate accepta în sfârșit destinul, cel pe care profetul Tiresias i l-a prezis la începutul spectacolului. Și astfel devine singurul care nu mai e orb în fața adevărului.