Arta teatrală sub semnul surprizei - Oidipusz / Oedipus

Umiliți, revoltați și dezamăgiți de restricțiile impuse de vicleanul Covid, artiștii scenei s-au temut că perfida pandemie va fi alungat pentru mult timp spectatorii din sala teatrului. Dar iată că dracul nu e chiar așa de negru și la doar câteva zile de la ridicarea restricțiilor, Sala Mare a Teatrului Maghiar din Cluj s-a umplut de spectatori, așezați unul lângă altul pe scaune, fără locul liber dintre ei rezervat până mai ieri Marelui Vid numit Covid. Desigur, asta se întâmplă atunci când valoarea și prestigiul își dau mâna sub luminile rampei. Și nu înșir vorbe gratuite când am în vedere un regizor de talia lui Andrei Șerban și o trupă cum este cea a Teatrului Maghiar din Cluj.

După o lungă absență de pe scenele clujene, Andrei Șerban este acum la a patra montare la Teatrul Maghiar (după memorabilele spectacole realizate aici: Unchiul Vania (2007), Strigăte și șoapte (2010) și Hedda Gabler (2012) - ultimele două fiind pregătite cu acest prilej pentru a fi reluate în stagiunea curentă). De data asta el vine cu un proiect la fel de provocator, dar în același timp și insolit novator - cel puțin pentru publicul clujean, căci spectacole ce au la bază rescrieri actualizate ale unor texte clasice se fac deja de mult timp peste tot în lume. Propunerea lui este punerea în scenă a textului Oedipus scris de regizorul și dramaturgul englez Robert Icke, după Sofocle. Un text ce actualizează mitul grecesc, din care Andrei Șerban face un spectacol epatant, în egală măsură dinamic și surprinzător, dezamăgitor doar pentru cei ce preferă texte și citiri clasice. Dezamăgire asumată, deoarece, după propria mărturisire a regizorului, teatrul trebuie să transmită emoție, să surprindă, să șocheze: "Am ambiția să arăt că teatrul poate să te șocheze", spunea Andrei Șerban într-un interviu și clarifica despre ce fel de șoc este vorba: "Din sala de spectacol trebuie să pleci altfel decât ai venit". Este un crez, o profesiune de credință onorată de-a lungul întregii lui cariere artistice, opțiune, stil și manieră remarcate de critica de specialitate încă din anii `90 când a reluat la București legendara deja Trilogie antică, montată inițial în New York.

Andrei Șerban dovedește încă o dată, dacă mai era cazul, că este un regizor de mare forță, foarte ambițios, pus pe năzdrăvănii care îți iau ochii. Dacă teatrul e joc, ei bine, Andrei Șerban vrea să multiplice jocul, să-l dubleze, să se bucure, împreună cu spectatorii, de mirajul scenic în care se simte învăluit de atât timp. Cum? Montând Oedipus în dublă distribuție, pentru că a găsit înțelegere la conducerea teatrului în această privință. Așa că Oedipus se joacă în două distribuții alternative, având în Oedipus pe Szücs Ervin (varianta 1) și Bodolai Balázs (varianta 2), în Iocasta pe Kató Emőke (varianta 1) și Győrgyjakab Enikő (varianta 2) și așa mai departe. Un miraj teatral la care puțini regizori pot visa. Un privilegiu al celor prestigioși, prețuiți la justa lor valoare.

Un mit atât de cunoscut precum cel al lui Oedip trebuie spus altfel pentru a nu plictisi, susțin apărătorii implementărilor novatoare. Spectatorul trebuie surprins, spune regizorul, și nu de puține ori el este într-adevăr surprins, bulversat, apăsat, obligat să aprofundeze prin dezvăluiri treptate povestea tragică a eroului grec, adusă într-o actualitate vecină cu atemporalitatea. Direcția trasată de dramaturg și de regizor nu trădează problematica de fond a tragediei lui Sofocle, ci o proiectează într-un spațiu al meditației indefinite despre găsirea adevărului, despre găsirea de sine, despre cunoaștere și adevărul cunoașterii.

Acțiunea debutează exploziv, în plin vacarm electoral. Ceea ce, s-o recunoaștem, exasperează pe spectatorul conservator, adept al unor valori clasice. Oedipus este candidat la președinție, campania politică e la sfârșit și în noaptea alegerilor, după declarații la TV și întâlniri cu alegătorii, vrea să afle adevărul despre el însuși, agitat de prorocirea lui Tiresias (Viola Gabor în distribuția 1, respectiv Váta Loránd în distribuția 2), conform căreia va afla că l-a ucis pe fostul rege Laios și că este ucigaș de tată și întreținător de relații incestuoase cu mama sa. Lumina crudă, intensă, sfidătoare din această noapte a dezvăluirilor înlătură perdelele escamotărilor interpuse între personaje și adevărul incredibil iese la iveală.

De la pancarte electorale și cabinete de presă la peretele alb sever, cu o sugestie de coloană antică, sau panourile semitransparente coborâte și ridicate, scenografia Carmencitei Brojboiu servește îndeaproape ideea menținerii în grandoare a întregului compozit scenic. Deși la conferința de presă Andrei Șerban a declarat că nu prea obișnuiește să folosească proiecții video pentru că acestea omoară actorul, în Oedipus proiecțiile video realizate de Radu Daniel abundă. Ele dau amplitudinea necesară atât în vizualizarea unor întâmplări petrecute dincolo de spațiul (și timpul) scenei, precum accidentul în urma căruia moare Laios, tatăl lui Oedip (în varianta originală a lui Sofocle acestea erau doar povestite) cât și în sugerarea și amplificarea unor meditații din text precum momentul Sfinxului din fața oracolului de la Delphi sau introducerea picturii lui Gustave Courbet, L`origine du monde. Muzica live, folosită cu intermitențe, tensionează acțiunea menținând atmosfera într-o fierbere vecină cu delirul și disperarea. Dinamica spectacolului e asigurată de jocul actorilor conectați la un ritm greu de dus, pentru că mereu se întâmplă ceva pe scenă. Doar secvența din final, cu Oedip și Iocasta în urmă cu doi ani, fericiți, pare un apendice inutil într-un spectacol de 2 ore și jumătate - asta pentru a semnala, subiectiv, și o neîmplinire.

Monologul Iocastei, lung, răvășitor, susținut de două admirabile actrițe, mi-a amintit de piesa scriitorului clujean Constantin Zărnescu Regina Iocasta, care, mergând pe linia canonului clasic, pune în evidență tragedia Iocastei ca mamă și soție. Ea se poate alătura nucleului Sofocle pe linia astfel descifrată și desprinsă din mit pe filiația Robert Icke - Andrei Șerban, ca altă grilă virtuală a promovării sub semnul surprizei teatrului contemporan. Poate n-ar fi de neglijat această alternativă, ar zice spectatorul conservator.