Facerea de bine e futere de mamă și alte profeții - Oidipusz / Oedipus

Oidipusz / Oedipus de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban, a avut de curând o dublă premieră (11 și 12 martie 2022), în dublă distribuție, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Spectacolul promitea mult chiar din prima clipă, cea care a presupus alegerea unei dramatizări ce aparține celui supranumit "the great hope of british theatre". Și bineînțeles, Andrei Șerban este unul dintre cele mai mari nume când vine vorba de regia de teatru (și operă) din România, fie că vorbim despre spectacole despre care doar am citit, ca Ubu Rege (1966), Iulius Caesar (1968), sau de Trilogia Antică (1972-1974, respectiv 1990), fie că venim mai aproape de prezent, către Pescărușul de Cehov, la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, Spovedanie la Tanacu, după romanul omonim al Tatianei Niculescu Bran, Purificare de Sarah Kane, la Teatrul Național din Cluj sau Unchiul Vania de Cehov, la Teatrul Maghiar din Cluj (pentru ultimul a primit două premii UNITER, pentru cea mai bună regie și cel mai bun spectacol), ori la celelalte două spectacole din ultimii ani de la Teatrul Maghiar din Cluj (Strigăte și șoapte și Hedda Gabler), ori cele de la Bulandra sau unteatru sau Teatrul de Comedie din București. Și lista poate continua până mâine dimineață.

Dar să ne întoarcem la Oedipus-ul adaptat de Robert Icke. Robert își merită supranumele de mare speranță a teatrului britanic, fiind cunoscut pentru reinterpretări care mai de care mai ludice ale textelor (de ce nu?) greoaie, precum Orestia, Unchiul Vania, 1984, Mary Stuart. Este realmente un vizionar, iar naturalețea cu care șterge atât de lesne discrepanțele între universul cotidian și cel de baștină al textelor alese vine, fără doar și poate, și din cariera sa regizorală. Icke este genul de dramaturg care deconstruiește, demitizează tehnic totul, apoi reclădește povestea bazându-se pe ceva ce pare a fi mai degrabă un soi de feeling, iar textele lui vin la pachet cu o anume ușurință a montării, regăsim intrinsec în fiecare dintre ele un îndrumar de naturalețe.

Balanța nivelului de experiență dintre Icke și Andrei Șerban atârnă mult mai greu pentru cel din urmă, cu mai bine de jumătate de veac de spectacole montate, recunoscute internațional, asta e incontestabil. Așteptările sunt uriașe la o asemenea producție, dar nu cred că scopul regizoral e cel de a umple sălile spectacolelor doar pentru numele de pe afiș. Toate premisele extrinseci spectacolului ca produs sunt deja acolo: o super-dramatizare a unui super-dramaturg / regizor britanic și o regie semnată tare promițător. Și atunci de ce nu merge totul perfect?

În cadrul conferinței de presă dinainte de avanpremieră, Andrei Șerban spunea: "Toate lumea știe că Oedip își omoară tatăl și se culcă cu mama sa, deci când mergem la teatru știm ce se va întâmpla, iar ceea ce vedem pe scenă nu ne va surprinde, iar dacă nu ne surprinde ceva lipsește actului teatral (...) Textul contemporan scris de Robert Icke surprinde în permanență. Doar la final constatăm că piesa lui Sofocle este acolo, că el este viu într-o formă absolut nouă, într-un limbaj care ne vorbește nouă oamenilor de azi."

În ce privește dramatizarea, într-adevăr, Robert Icke are o măsură frumoasă a tuturor lucrurilor, transpune construcția tragediei lui Sofocle într-o armonie perfectă cu un univers ab initio străin acesteia, de aici tot farmecul de a privi ceva ce - paradoxal - se simte atât de la locul lui, nefiind realmente la locul lui. Oedip rege se transfigurează în Oedip candidat la președinție, iar totul are atât de mult sens încât nimic nu arată (textual) a fi o soluție regizorală, nimic nu e tras de păr.

Vizual vorbind, îmbinările profan-cotidiene cu misticismul rupturilor profetice care-l pun foarte bine în valoare pe Tiresias dau un contrast senzațional. Preocuparea pentru atmosferă, concertele, aclamările și protestele, toate astea dau o notă de autentic construcției spectacolului. Monologul Iocastei e sfâșietor, cu o încărcătură infernală, greu, uman și demiurgic, invincibil și neajutorat, sfâșietor și resemnat, unul dintre cele mai lungi din cele despre care pot spune că pot fi încă urmărite cu sufletul la gură. Adaptările sunt ireproșabile, moartea lui Laios este explicată fără cusur, reinventată, rememorată, creată din neantul unei lumi în care domină constant justificarea. Dar totuși, de ce? De ce să spui, în conferința de presă, că se știe deja din Sofocle citire despre moartea tatălui și incestul cu mama, după care să exploatezi dramatizarea atât de puțin? (Totuși, când spun "atât de puțin", mă refer la un "atât de puțin pentru Andrei Șerban", ceea ce, în continuare, rămâne destul de mult pentru teatru în sine.)

Însă, cumva, într-o oarecare măsură, "îndrumarul" despre care vorbeam, pe care îl propune Icke de fiecare dată deopotrivă cu dramatizările sale, nu pare să fi fost decodificat la potențialul lui maxim, sau, dacă a fost, câteva alegeri regizorale, deși gândite și preferate, nu au avut impactul așteptat asupra mea. A nu se înțelege greșit, așa cum am punctat mai sus, spectacolul e nemaipomenit, dar are și părți care deraiază puțin de la un constant laudatio, iar tot ceea ce zic pe aici e pur subiectiv (poate și, la nevoie, va fi folosit împotriva-mi).

De exemplu ideea de proiecții este în sine excelentă, imaginile au sens și completează perfect atmosfera spectacolului, oferind indicii vizuale pentru anumite scene importante ale narațiunii. Dar am observat reacțiile sălii când apăreau proiecțiile accidentului suferit de Oedipus / Laios, cu o grafică tipică jocurilor vechi de consolă de driving. Se râdea. Înțeleg într-o oarecare măsură nevoia de ruptură, de detensionare, nevoia de a integra astfel de disonanțe, dar receptarea poate fi una riscantă. Se poate argumenta, deopotrivă, atât geniul din spate, maestru în tehnici de demitizare, cât și o caterincă mundană. Am auzit ambele râsuri, trebuie să recunosc. Mi-am dat seama că există public de ambele părți. Eu n-am râs. De niciun fel. Am privit pur și simplu gândind că soluția regizorală aleasă mă limitează în parametrii unui joc pe calculator. Simțeam că ar putea fi mult mai mult, că ar fi putut fi. În genere, capcana (sau blestemul) proiecțiilor e că au dihotomia lor. Fie te lovesc din plin și devin epitoma unei inspirații grozave, fie te salvează formal, dar nu ating potențialul altor alegeri. Andrei Șerban știe foarte bine despre maleabilitatea clișeului, dar câteva alegeri nu le pot împărtăși. Acuma, Doamne iartă-mă, accept și clișee, acolo unde le simt prezența organică, necesară. Și sunt fan absolut al scenelor cu oracolul Tiresias, în care se poate observa natural efectul clișeului în ceea ce înseamnă atmosferă. Însă un simulator Dr. Driving nu e atât de appealing, pentru mine, recunosc - a și fost singura dintre proiecții care mi-a rămas neînțeleasă (sau prea înțeleasă). E, totuși, moartea lui Laios, dar poate am așteptat eu ceva mai mult / mult mai simbolic.

Accentul pe muzica live din spectacol poate fi - de asemenea - privit fie ca nimerit, fie ca obositor. Pentru mine muzica nu a contribuit într-atât pe cât m-aș fi așteptat la imaginea de ansamblu. O pot numi statistic politically-correct music, potrivită campaniei, fără doar și poate, contextului, dar nu într-atât parte integrantă în "mașinăria" spectacolului.

La scenele de campanie electorală mi-ar fi plăcut să văd poate mai mult mit, dar totul a devenit încă de la început, de cum te obișnuiești cu noile date ale spectacolului, un dodoloț orizont de așteptare. Toate lucrurile se anunțau unele pe altele, se strigau în gura mare, m-am prins de dinainte de scena profetică de alegeri și de construcție. Sunt de acord, textul e tare, e fascinant să vezi propunerile transfigurate, dar regia de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj nu e chiar atât de surprinzătoare. E frumoasă. Da. E lucrată. Cu siguranță. Tinde spre naturalețea marca Icke. Da. Dar nu-l văd atât de mult pe Andrei Șerban în ea, cum îl văd, de exemplu, în Strigăte și șoapte.

Cu toate astea, avem parte de o veritabilă lecție de extratext din partea regizorului, o idee ingenioasă și executată fenomenal, adăugarea scenei băiatului violat. Scrisă și integrată într-o manieră suavă, o contribuție care nu perturbă deloc firul poveștii, ba din contră. Violul este reprezentat discret, accentul cade pe un minimalism vizual al gesturilor, fie că vorbim despre alegerea karatelor sau a dușului în sine. Scena e paraverbală, cu o structură de tip flashback și are atuul de a se potrivi mănușă contextului. E o veritabilă lecție de extratext despre care nici nu îți dai seama că e extratext.

E foarte posibil să vorbesc dintr-o curiozitate pământeană cât de cât normală la cap. Oare cum ar fi montat Icke? Mai ales că știm datele problemei, e capabil să monteze. Și încă cum. E foarte posibil să vorbească din mine complexul de a munci totul de unul singur, și asta e cât se poate de adevărat. Dar e pentru prima dată când simt cumva inexplicabil că experiența vastă a lui Andrei Șerban în materie de regie ar putea fi detronată de Icke-generatorul-ideii-inițiale. (Un răspuns la această întrebare ar putea fi primit în câteva luni de cei mai norocoși dintre noi, pentru că Icke va monta la Londra acest text cu Helen Mirren și Mark Strong în rolurile principale).

Prezența cronometrului din partea de sus a scenei debusolează, știm ce anunță, știm ce rost are, e acolo pe post de simbol al apropierii rezultatului alegerilor, dar mai are un substrat. Devine și element de comparație între reprezentații, spectacolul e încă într-o stare incipientă, de formare (și pentru că scena Teatrului e împărțită cu Opera Maghiară din Cluj, reducând timpul de repetiție în decorurile în care se va juca), fiecare distribuție are ritmul propriu, graba proprie, viziunea și legăturile proprii, o altfel de chimie. De asta nici nu prea poți spune 100% împăcat că "ai văzut un spectacol." Poate o valență. Poate o întâmplare. Poate un accident, fericit sau nu. Chiar și despre repetiția cu public ce a precedat cu o săptămână premiera propriu-zisă se poate zice că a fost spectacol, chiar dacă nu în sensul canonic. Repetiția de la Teatrul Odeon din București, tot a Teatrului Maghiar de Stat, de acum 10 ani, la Unchiul Vania, de exemplu, a fost delicioasă prin simplul fapt că a fost una de adaptare la alt spațiu. În cazul de față, repetiția la Oedipus a unit distribuțiile și a crescut nițel dinamismul și nonconformismul. Dar e încă loc de așezare a lucrurilor, de rodare.

Spectacolul ăsta mi-a lăsat, totuși, plânsul ca descărcare nervoasă. A început cred că la începutul scenei dansului dintre Oedip și Iocasta, atunci când se îndeplinește și cea de-a treia dintre profețiile lui Tiresias. Și m-a ținut până după aplauze. Și chiar și afară. Și puțin și acasă. Asta tot așa, ca să vedeți că sunt pentru clișee, atunci când sunt de înțeles. Ori asta, ori îmi descopăr încet o nouă fascinație pentru dansul contemporan.

Una peste alta, este Oedipus la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar dacă vă grăbiți să îl prindeți fresh, o să aveți ocazia să vedeți o versiune ușor necristalizată, spontană, cvasi-accidentală, cu aritmii iambice, cu dans, cu mundan & profetic, dar și cu pseudo-autopsii în pseudo-jocuri de calculator. Hai!