Pino avea vocația unui aventurier curajos. Toți colegii lui ne-am bucurat când a refuzat să fie angajat la Național și era mândru că Zaharia Stancu, directorul de atunci, frustrat de refuz, l-a lovit cu bastonul. Atmosfera înghețată a acestei instituții l-a determinat să aleagă Teatrul Bulandra, pentru a fi alături de adevărații artiști Ciulei și Pintilie.
Acolo, eu l-am distribuit în Octavian Cezar, tânărul fanatic din Iuliu Cezar, care vine la final să ia puterea, după ce l-a distrus pe Brutus. Spiritul de ofensivă tipic noii generații, perseverența, curajul și voința de a învinge se vedeau atât de clar în jocul ambițios al tânărului actor. Ar fi exagerat să speculez că se prefigura deja apariția lui pe tanc în '89, dar spiritul revoluționar era deja prezent.
Puțin mai târziu, abia ieșiți din școală, l-am invitat pe Pino în studiourile TVR (ce loc premonitoriu!), unde l-am distribuit în rolul lui Molière din scurta, dar minunata sa piesă Improvizația de la Versailles. A fost o bucurie împărtășită și cu alți actori plini de har, printre care o foarte tânără și atrăgătoare Mariana Mihuț. Pentru a se apropia de Molière (și el un celebru rebel), Caramitru a căutat inspirație în propria tenacitate și încăpățânare fără limite, ca și în experiențele de rezistență în fața cenzurii și a presiunii puterii, care începeau să se facă simțite. De unde avea Pino atâta determinare? Poate o sursă a forței de a rezista, a demnității și dârzeniei era originea sa aromână, pe care ne-o amintea orgolios.
Am fost martor doar la capitolul începuturilor lui ca actor. Despre evoluția fulminantă care a urmat s-au scris volume. Din cauză că nu eram în țară, doar am auzit despre multele sale roluri importante și m-am bucurat. De abia după revoluție am reluat legătura și îi sunt recunoscător că el a fost principalul inițiator al ideii de a ne chema înapoi în țară pe Ciulei, pe Pintilie și pe mine. Invitația sa generoasă ca să revin să lucrez acasă după 20 de ani în exil a culminat cu numirea mea de către Andrei Pleșu, pe atunci Ministrul Culturii, în funcția de director general al Naționalului. Eram hotărât să schimb structura și mentalitatea instituției, să creez un teatru nou, în pas cu timpul. Am încercat, dar am fost nevoit să mă retrag învins și deziluzionat. Ani mai târziu, director a ajuns Caramitru. El și-a suflecat mânecile și a deschis șantierul. A arătat că într-adevăr "lucrează"! Visa un nou Național, asemenea celui din Londra. A vrut și a reușit să schimbe structura fizică a teatrului. De fapt, a reconstruit TNB-ul, oferind publicului o clădire la standarde europene. Acest miracol ar fi fost imposibil fără tenacitatea lui de luptător, obișnuit să fie mereu pe baricade, să construiască ceva ce rămâne. La fel de remarcabil este că a creat și a dezvoltat UNITER într-o perioadă când inițiativa de a obține drepturi pentru artiști părea imposibilă. A fost supus la numeroase încercări și provocări și în sfera politică, și în cea teatrală, dar a avut spatele drept și a rezistat. E adevărat că rebelul din tinerețe a cedat spre final unei viziuni mai conservatoare. Cei care doreau o schimbare mai radicală la Național nu au găsit în el un susținător. Mulți au devenit frustrați și antagonici. Ei spun că lui Caramitru i-a lipsit viziunea a ceea ce ar putea fi un teatru național azi. A creat o citadelă cu spații variate, dar neanimată de spirit. Calitatea unor spectacole din repertoriu a fost deseori pusă sub semnul întrebării. El accepta cu greu experimentele, ideea de avangardă nu o înțelegea sau pur și simplu nu era pe gustul lui. Unii au fost alarmați de monopolul lui Pino în calitatea lui triplă de președinte UNITER, manager general la Național și responsabil cu numirea selecționerului unic al Festivalului Național de Teatru, dar zicala cu apa și pietrele s-a adeverit cu brio, căci poziția lui a rămas absolut de neclintit. Moartea lui e o imensă pierdere pentru teatru, care in timp sa va face simțită din ce în ce mai mult. Pentru moment nimeni nu poate să-i ia locul.
Deși noi doi ne-am aflat deseori în conflict, având uneori interpretări diametral opuse chiar ale definiției cuvântului teatru, totuși am împărtășit un destin comun: am făcut parte din aceeași generație, ne-am respectat reciproc drumul ales în viață. E adevărat, nu am fost prieteni, dar am admirat pasiunea pe care celălalt a avut-o pentru această meserie. Totuși, nu pot să-mi explic atitudinea lui în privința Centrului de creație "Andrei Șerban". Pe scurt: Ministra Culturii de atunci, Mona Musca, mi-a oferit să înființeze pentru mine un centru de creație, ca să pot forma un nucleu experimental de lucru cu tineri actori, regizori, scenografi, dramaturgi, ceva cu totul nou în climatul teatrului românesc, garantându-mi libertate de decizie și creație, cu fonduri alocate direct de la minister. M-a anunțat apoi că a apărut o dificultate birocratică în a-l crea ca o instituție aparte, așa că soluția a fost ca centrul să fie plasat sub umbrela Teatrului Național, dar păstrând autonomie deplină. În clipa în care Caramitru a fost investit ca director la Național, a dorit să schimbe datele convenite și, preluând el însuși puterea de decizie asupra activității centrului, s-a ales praful de toate ideile mele. Am fost astfel forțat să mă retrag. iar fondurile alocate inițial mie au fost transferate Centrului care a fost numit Ion Sava! Astfel a fost pierdută o șansă uriașă de laborator pentru tânăra generație.
Însă, oricât de mare a fost controversa în jurul lui, oricât de inflexibil s-a arătat uneori, valoarea și contribuția istorică ale lui Ion Caramitru pe două scene - cea politică și cea teatrală - nu pot fi negate. A fost numit prințul revoluției și monarhul teatrului. A servit cu credință și meritele sale nu au cum să nu fie recunoscute și onorate.
Despre morți, numai de bine.
De câte ori ne părăsește un artist pe care l-am admirat, după tristețe și durere, în reculegere, se trezesc în mine sentimente puternice: pe lângă respectul pentru cel plecat, devin conștient că nisipul rămas în clepsidră se împuținează și îmi propun să prețuiesc fiecare grăunte. Marcus Aurelius sugera că omul ar trebui să se preocupe de îndeplinirea datoriei pe care o are pe pământ, astfel încât în orice moment să fie gata de moarte și să poată pleca împăcat, atunci când e chemat. Responsabilitatea față de viață și respectul pentru moarte erau virtuți esențiale, dar cu timpul au căzut în dizgrație. Educația care avea ca scop să le cultive s-a pierdut. Azi avem, ca umanitate, o relație preponderent primitivă și superficială cu amândouă.
Am scris aceste rânduri ca să îmi aduc aminte...
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.
