aprilie 2022
Amândoi mi-au fost profesori. Sanda era asistenta marelui actor Ion Finteșteanu la clasa de actorie, unde eram student (fiind convins că o să fiu actor, ca și Biță Banu, care îmi era coleg). Meșterul Finteșteanu era un artist inteligent, cultivat și destul de sever. Sanda Manu, "tânăra asistentă", deși era intimidată de el, își impunea propria metodă în lucrul cu noi - cea a contactului imediat, direct și visceral. Văzându-ne începători înfricoșați, într-o zi ne-a luat pe câțiva deoparte și ne-a liniștit spunându-ne "în secret" că și ei îi e frică. Frică din lipsă de experiență, pentru că nu se simțea încă stăpână pe mijloace, și frică de noi, cum și nouă ne era frică de ea. "Putem stăpâni frica dacă o înlocuim cu încredere." Faptul că a fost deschisă ne-a dat într-adevăr încredere. Odată înlăturată bariera, am simțit că Sanda ne privea cu căldură, dar în același timp cerea mai mult de la noi, putea fi dură, chiar crudă uneori. În special cei foarte talentați aveau de suferit. Cei mai puțin dotați erau tratați cu blândețe. O colegă a clacat după ce Sanda "a biciuit-o" mai tare ca pe alții. Dar tot Sanda și-a cerut imediat iertare. Studenta și-a șters lacrimile și a înțeles. Când i-a spus "Eu încerc să fac o actriță din tine", profesoara îi dorea binele. Pentru devotamentul și competența ei, pentru duritatea și sensibilitatea cu care s-a ocupat de toți studenții, generații întregi care s-au succedat au adorat-o, la fel ca noi. O altă elevă, Oana Pellea, mulți ani mai târziu, o caracteriza astfel: Sanda Manu e un bici. Un bici cu vârful înmuiat în iubire!

 
Ion Finteșteanu și Sanda Manu 

Primul semn că aș avea stofă de regizor a fost un exercițiu de actorie pe care singur l-am inventat și l-am jucat. Am agățat un măr roșu de un fir invizibil, m-am suit pe o masă, care era barca mea de salvare în largul mării, și, în timp ce mărul pendula marcând timpul, eu recitam înflăcărat poeme pe teme marine. Venerabilul profesor Finteșteanu a fost derutat de această secvență bizară (mi-a zis "Mon cher, ai luat-o razna!"), dar Sanda m-a apărat, găsind chiar interpretări suprarealiste de care eu nu eram conștient. În anul II, am lucrat la clasă texte ale unui autor sud-american, Osvaldo Dragún, pe care le găsisem în revista Secolul XX. Piese care puteau să pară foarte ușoare, dar care, pe de altă parte, conțineau ceva profund uman. Sanda Manu a apreciat prezentarea. De atunci mi s-a permis nu doar să joc, ci și să-i regizez pe colegii mei. Aveam un fel de siguranță neliniștită. Mă chinuiam, plin de întrebări, dar aveam o țintă și ajungeam la ea. Deși ca actor nu mă simțeam în largul meu, regia știam că "o să-mi iasă". A urmat un examen cu Ubu rege, care a provocat multă agitație în școală. Jarry nu fusese jucat nici măcar în teatrele profesioniste, așa că explozia provocată de modestul (dar excentricul) nostru spectacol a produs discuții aprinse. Eram chiar socotiți trăsniții școlii. Pittiș și Niky Wolcz jucau cu o energie dezlănțuită.

Contemporanul 6 / 1966 (scanat de Marius Dobrin)

Și pentru că rezultatele la actorie, atât ale mele, cât și ale lui Biță, erau sub nivel, Finteșteanu și Sanda s-au gândit bine și au zis: "E păcat de ei să-și irosească timpul la actorie!". La insistențele lor, șeful catedrei de regie proaspăt reînființate, care era Radu Penciulescu, a văzut ce făceam. I s-a părut ieșit din comun și am fost urgent transferat la clasa de regie, unde era conferențiar Mihai Dimiu. Banu a fost îndrumat spre teatrologie și astfel au început călătoriile noastre, separate, dar în direcția justă!

 
 Radu Penciulescu și Mihai Dimiu

La regie am fost coleg cu Aureliu Manea, Ivan Helmer, Anca Ovanez, Radu Boroianu. Cu toții am avut, mai târziu, o carieră și asta i s-a datorat nu doar lui Penciulescu, ci și lui Mihai Dimiu, mâna lui dreaptă, un om extraordinar de sensibil, inteligent și cultivat, care ne-a îndrumat pașii cu delicatețe și nespusă afecțiune. Amândoi aveau talent pedagogic și au investit în noi. Ne provocau intelectual, ne încurajau să descoperim Americi, deși ne aflam în plin comunism. Aspectul intelectual al pedagogiei lor era pentru mine o noutate. La actorie simțisem, în special din partea Sandei Manu, o atenție particulară pentru fiecare dintre noi, bazată pe afecțiune, aș spune chiar dragoste. Radu și Mihai ne provocau nu atât emoția, cât mintea. Să gândim de ce facem ce facem. Penciulescu, poate cel mai cerebral regizor al generației sale, era atras în special de teatrul de idei. Glumeam cu colegii că, dacă nu l-aș fi întâlnit, o parte a creierului mi-ar fi rămas adormită.

Promoția 1968

Radu, influențat puternic de Brecht, ne-a încurajat din start să dăm frâu liber imaginației, dar fără să ignorăm problemele lumii în care trăiam. Pentru el, teatrul era în primul rând o arenă morală. De aceea cred că era interesat de piesa lui Sorescu Iona, pe care m-a invitat s-o pun în scenă la Teatrul Mic, unde era director. O piesă simbolică despre captivitatea în pântecul balenei, unde închisorile se succedă fără șansă de scăpare.

 
 George Constantin în Iona la Teatrul Mic, regia Andrei Șerban (premiera: 11 aprilie 1969)

Întâlnirea cu George Constantin, tânăr, în plină forță, în plină ascensiune, a fost un cadou nemaipomenit. Toți eram tineri: el, Sorescu și Florica Mălureanu, cea mai imaginativă și mai seducătoare scenografă a momentului. Am fost puțin intimidat la început. Dar m-am adaptat iute, mai ales că subiectul piesei Iona era atât de evocator pentru ce se întâmpla în România și în lume. Burta balenei simboliza pușcăria politică și spirituală care era comunismul. Iona a fost considerat un spectacol periculos și a provocat reacția dură a cenzurii. Era de așteptat, Iona a fost textul cel mai important pentru acele timpuri întunecate. S-a întâmplat ca, imediat după ce spectacolul a fost oprit, să primesc aprobarea să plec în America. În mod subit, plecarea în străinătate le-a fost curând asigurată și altor regizori considerați "incomozi". Într-un fel, pentru mine a fost o imensă șansă de a ieși din burta balenei. Suspendarea piesei lui Sorescu a marcat demisia dureroasă a lui Penciulescu din funcția de director al Teatrului Mic, după doar cinci ani de la înființare. Deși acest teatru devenise cel mai frecventat din București, îi era clar că nu mai putea continua. Pentru un om atât de integru și moral ca el, orice compromis ar fi fost inimaginabil. A renunțat și la poziția de profesor la Institutul de Teatru și la carnetul de partid (după ce de-abia intrase, din proprie inițiativă, în PCR, în august 1968, entuziasmat de atitudinea curajoasă a României față de intrarea tancurilor sovietice în Praga).

Andrei Șerban (1968)

Penciulescu folosea des expresia "să nu faci ce ți se spune". Și a pus-o în practică refuzând să colaboreze cu regimul. Renunțând la directorat și plecând în exil, și-a urmat unul dintre principiile lui fundamentale, acela de a-și asuma responsabilitatea, fiind, și astfel, un exemplu pentru studenți.

Colegi și prieteni din facultate, Sanda și Radu făceau parte din prima generație de aur a regiei, împreună cu Pintilie, Moisescu și Dimiu, printre alții. Erau tineri, talentați, aveau planuri mari. Ținând cont de dezghețul care avusese loc după anii de teroare stalinistă, precum și de perioada de mari speranțe ce a urmat primăverii de la Praga, niciunul nu se aștepta ca situația țării să se înrăutățească, până în momentul când rechinul, cenzura ceaușistă, și-a arătat colții. Eu am avut norocul să fiu deja la New York. Rând pe rând, Penciulescu, Pintilie și Ciulei au luat calea exilului, dar Sanda Manu și ceilalți au decis să rămână în țară.

Cu Sanda m-am mai întâlnit la New York, ani mai târziu. Venise în America să predea niște cursuri de actorie la o universitate din sud, dacă nu mă înșel, și era încântată de condițiile excelente de lucru, de căldura cu care o primiseră studenții, precum și de deschiderea și interesul lor. Radu era și el în America - preda la Carnegie Mellon University din Pittsburgh. Se stabilise în Suedia, dar era fascinat, ca și Sanda, de America. Atmosfera acelor ani în universitățile americane era într-adevăr extrem de pozitivă și deschisă larg experimentului și cercetării. Cine ar fi putut atunci să prezică ce se întâmplă acum?! Sanda, după ezitări chinuitoare, a decis să se întoarcă în țară. Soțul ei, Ștefan Tapalagă, un actor iubit de public, se bucura de o carieră frumoasă, pe care nu avea cum s-o continue în străinătate, limba fiind un obstacol insurmontabil.

În timp, prietenia mea cu Radu s-a consolidat. Eu îl vizitam la Pittsburgh și asistam la clasele lui, el venea la New York să-mi vadă premierele la La MaMa. Se bucura de succesele mele, la fel cum se bucura și Ciulei. Sub acest aspect, pot spune că nu am întâlnit în teatru artiști mai generoși, care să aprecieze reușita colegilor mai mult ca Radu și Liviu.

Îmi aduc aminte de un revelion petrecut împreună cu Radu, nu mai știu în ce an, în Manhattan. Am mers din bar în bar, am discutat toată noaptea, orice în afară de teatru, am râs ca doi nebuni de tot ce se întâmpla în lume, iar în mijlocul lui Times Square, în plin vacarm festiv, am început să strigăm în cor Plugușorul... "Aho, aho, copii și frați!" Nu știu de ce acest moment ridicol l-a marcat pe Radu, dar mi-l amintea ori de câte ori vorbeam, chiar când era bolnav, aproape de sfârșit. Cumva, era de înțeles că, fiind amândoi exilați, aveam un fel de nostalgie a obiceiurilor de acasă. Radu adora New Yorkul, care, mai mult decât orice, avea darul să-l relaxeze.

Dar anul început în Times Square nu i-a adus noroc. S-a descoperit că ar putea avea un cancer la plămâni. A renunțat la postul de la universitate și s-a întors în Suedia să se opereze. S-a dovedit apoi că nu era cancer, dar pierduse deja șansa unei poziții importante de profesor în America. Poate așa trebuia să fie. Nu știu dacă s-ar fi acomodat pe termen lung - avea o structură și o mentalitate mult prea europene. În Suedia s-a atașat puternic de școala din Malmö, unde a predat. A predat și la Stockholm, cred. Nu a făcut o mare carieră de regizor acolo, nici nu l-a prea interesat. A fost însă foarte iubit de studenții suedezi, pe care i-a inspirat la fel cum ne inspirase și pe noi la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale").

Sanda, rămasă acasă, a avut parte de aceeași apreciere caldă a multor generații tinere la rând. De câte ori am susținut audiții pentru spectacole în România după '89, majoritatea actorilor se lăudau că "am studiat cu Sanda Manu".

Sanda și Radu erau asemănători în multe privințe și au avut în comun vocația adevărată de pedagogi. După ce, ani la rând, fiecare produsese serii de spectacole remarcabile, la momente diferite au decis (el în Suedia, ea în România) că e timpul să se retragă de pe scena artistică și să se consacre exclusiv pedagogiei. "Mie nu-mi place teatrul și nici nu mai fac teatru", a decis Penciulescu. "Cred că educația este cel mai important lucru. Acolo e viitorul", a concluzionat Sanda Manu. Amândoi erau convinși că actorul este elementul esențial al teatrului, că fără actor teatrul nu există. Actorul are un rol dublu - de creator și de instrument, liber și dependent. Penciulescu vedea actorul ca pe "o natură perfect normală, dar dilatată", iar Sanda Manu îl completa: "Actorul dilatat e cel care ascultă mai bine, reacționează mai bine, e mai sensibil, mai viu", amândoi fiind convinși că teatrul poate funcționa fără autor, regizor sau scenograf, dar nu și fără actor.

Când i-am întrebat pe amândoi care e definiția talentului, au început să apară deosebiri. Sanda a răspuns concret: "capacitatea intuitivă de a hipnotiza toată sala", iar Radu mai abstract: "talentul depinde de prezență".

Dacă, în lucrul cu studenții, Sanda pornea de la intuiție, spontaneitate și emoție, ajungând la reflecție, Radu îi provoca mai întâi să gândească și apoi să simtă. E adevărat că la început ea le vorbea actorilor, iar el regizorilor. Însă și în timpul atelierelor lui Penciulescu cu actorii (am asistat la câteva), atmosfera pe care o degaja era rece-caldă, afectuoasă- distantă. Ce se transmitea era o emoție izvorâtă din intelect. O emoție a minții.

Erau cam aceleași exerciții cunoscute, pe care le-am practicat și eu în lucrul cu Peter Brook (de atenție, de prezență, de golire a balastului emoțional, cu accentul pe "aici și acum", de relație cu partenerul etc.). Când Radu spunea "Actorule, încearcă să fii aici cu toată prezența ta", avea intenții similare cu ale lui Brook. Totuși, era o diferență: Penciulescu dădea sugestia de pe margine, nu se angaja niciodată direct. Brook intra în joc, participa el însuși în cerc la exerciții, fiind important ghidajul extrem de delicat și sensibil prin care îl ajuta pe actor să simtă cum circulă senzația în trup, cum emoția și intelectul, în loc să fie separate, coabitează, cum, datorită cooperării centrilor (trup, emoție, intelect), toată ființa vibra, într-o stare de armonie. Aici era diferența esențială dintre Peter și Radu. Făcând această comparație, nu vreau să diminuez în niciun fel calitățile de pedagog ale lui Penciulescu, dimpotrivă, consider contribuția lui la fel de valoroasă ca a marelui artist și educator francez Antoine Vitez. Amândoi au fost artiști intelectuali desăvârșiți.

La ultima venire a lui Radu în România am reușit să ne coordonăm ca să-i facem o vizită Sandei la vechea ei locuință plină de amintiri, de care încă nu reușea să se despartă. Ce tandră și emoționantă revedere! S-au îmbrățișat. Îi priveam și, în ciuda bastoanelor puse deoparte (deși fără ele se deplasau cu greu), parcă deveniseră iar cei doi tineri studenți care se regăseau la început de an școlar. Așa că am inversat rolurile și am jucat eu profesorul care le pune întrebări: "De ce însușiri avem nevoie în teatru?". Sanda a răspuns fără ezitare: "De orgoliu". Radu a adăugat: "Și de umilință". Deși pare o contradicție, fiecare avea dreptate și s-au completat reciproc, încă o dată.

Cei care lucrăm în teatru știm că de orgoliu nu putem scăpa. Dar cum am putea să-l folosim inteligent? Ai nevoie de ambiție, de dorința de a fi cel mai bun, de a fi unic, așa că orgoliul e necesar, te ajută, însă trebuie ținut sub control, ca să n-o ia razna. Umilința poate ține orgoliul sub control, amintindu-ți că poate ai primit mai mult decât meriți, că servești ceva mai presus de tine și că pe scenă nu ești singur. Modestie și încredere, forță și delicatețe, orgoliu și umilință... Așa că profesorul i-a felicitat pe studenți că au trecut cu bine testul!

Radu Penciulescu și-a petrecut ultimii ani de viață destul de singur. Poate ruptura de România a lăsat urme prea adânci. Când a revenit în teatrul românesc a fost o experiență scurtă, cu mici bucurii, dar, în mare, dureroasă și tristă. Nici în Suedia nu s-a simțit foarte bine. Între el și studenți iubirea era reciprocă, dar suedezii pot fi extrem de reci, închiși. Nefiind nici el un tip foarte sociabil, în timp prietenii s-au redus la Biță Banu, care îi telefona des de la Paris, la Ivan Helmer, care îi telefona și mai des de la Londra, și la mine, care îi telefonam mai rar de la New York. Erau convorbiri interminabile cu vechii lui elevi. Trăia din amintiri și ele erau pilde pline de har. În ultima mea conversație cu el mi-a povestit despre o întâmplare din viața obișnuită la Lectoure, în sudul Franței, unde locuia vara, care l-a dus la o descoperire despre arta actorului. Dimineața avea obiceiul să meargă la cafenea, unde-și aprindea pipa și, sorbind din cafea, citea ziarul lui preferat, Libération. Într-una din dimineți a auzit de la o masă vecină: "Domnule, sunteți imaginea perfectă a fericirii, a omului împlinit!". A fost surprins, mai ales că nu se simțea deloc "fericit" în acea dimineață. Extrapolând faptul că el evocase fără să știe impresia fericirii în cel care-l privea, a concluzionat că e exact ce trebuie să facă actorul: nu să arate, ci să facă o acțiune! De obicei, actorii arată și asta e total fals. Concluzia lui Penciulescu e aidoma celei a lui Stanislavski (care la sfârșitul vieții credea în acțiunea fizică, nu în memoria afectivă, nici în afișarea emoțiilor). M- a bucurat să constat că, la aproape 90 de ani, profesorul nostru își păstrase încă vie floarea tinereții.

Deși s-a retras definitiv, Sanda Manu continuă și azi să aibă față de cei tineri tandrețea pe care o oferă senectutea. E și o formă de generozitate a vechiului și bunului profesionist față de noii artiști. Îi provoacă să fie mai îndrăzneți. Atitudinea ei față de succesul lor e total lipsită de invidie. O citez: "A recunoaște talentul cuiva e în sine un talent și o formă de normalitate".

De câte ori revin în țară, Sanda e printre primii pe care‑i vizitez. E un ritual asumat. Am mereu întrebări să-i pun. Printre cele mai recente: ce părere are despre corectitudinea politică? A răspuns: "Proastă". Dar, dacă nu s-ar fi retras din învățământ, azi oare ar mai avea curaj "să-și biciuiască" studenții? A râs în hohote: "Oho, și încă cum!". Dar la o întrebare mai delicată - dacă s-ar întâmpla să revină în viața profesională, cum ar prefera, ca regizoare sau ca profesoară? - Sanda a rămas tăcută un timp, apoi a admis nostalgic: "Dacă aș fi avut talentul lui Pintilie, mi-ar fi plăcut să ajung o regizoare mare. Acum am bucuria că i-am ajutat pe alții să devină".

Sanda Manu

După ce a renunțat să profeseze, nu sunt sigur cât i-a mai rămas din entuziasm sau din plăcere, care erau atât de molipsitoare. A sperat că, retrăgându-se în spațiul privat, familial, ar putea vindeca măcar o parte din rănile pe care devotamentul față de meserie i le provocase involuntar. Cu toții avem nevoie de iubire, în special a celor apropiați. Din păcate, uneori rămân bariere de netrecut.

fotografii: Amis de I.A.T.C. I.L.Caragiale. / Amintiri din teatrul românesc / Teatrul Bulandra.

*

Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus