Andrei Gorzo a compilat întrebări ale fanilor români (generale și de interes larg) cu cele proprii (mai țintite, cu referiri precise la diferite momente din activitatea sa), și, aflat într-o dispoziție bună, Spielberg a răspuns deschis și pe larg la toate acestea.
Am aflat, de exemplu, că, fără a fi un cunoscător în profunzime a filmului românesc, Spielberg a rezonat la peripețiile protagonistului din Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu, 2005) și că i-a atras atenția Mihai Viteazul (r. Sergiu Nicolaescu, 1970).
Cît despre West Side Story / Poveste din Cartierul de Vest a recunoscut, printre altele, că i-au trebuit nu mai puțin de 20 de ani pînă să aibă curajul de a regiza un musical. Cît despre alegerea unuia, acesta nu putea fi altul decît o reinterpretare a musicalului său favorit.
Mesajul cel mai emoționant al dialogului s-a centrat asupra conflictului militar din Ucraina, despre care regizorul american și-a exprimat speranța că va fi o temă de inspirație pentru arta cinematografică pentru înțelegerea grozăviilor din prezent, dar nu imediat, ci după perioada necesară pentru sedimentare. Iar atunci, chiar dacă influența filmului ca mediu nu mai este atît de importantă, cu siguranță va avea un impact considerabil asupra societății.
Cumva straniu, chiar dacă West Side Story nu are nicio legătură cu conflictul din Ucraina (turnarea începînd încă din 2019), filmul este neverosimil de potrivit în acest context. Violența dezlănțuită într-un univers urban delabrat, cu protagoniști luptîndu-se pentru un teritoriu pe jumătate părăsit, din care mulți alții au preferat să plece, amintește de conflictul din Ucraina, în care este disputat controlul asupra unui teritoriu întins, însă extrem de năpăstuit.
În același timp, Spielberg reimaginează originalul acordînd mai multă atenție conturării protagoniștilor. Chiar dacă sunt tineri, au deja un trecut care i-a marcat, care a început să-i maturizeze. Maria (Rachel Zegler) l-a îngrijit, pentru cinci ani, pe tatăl ei bolnav, pînă cînd Bernardo, fratele său (David Alvarez) ajunge în America. Tony (Ansel Elgort) a petrecut deja un an în școala de corecție pentru că a bătut violent un puști portorican. Istoria fiecăruia conferă greutate personajelor și îi portretizează nu ca adolescenți înfocați, ci ca tineri adulți care știu ce vor de la viață.
Bineînțeles, musicalurile nu doresc să aprofundeze neapărat finețuri psihologice, ci să ofere feerie de dans, de muzică și de imagine care să delecteze. Iar West Side Story / Poveste din cartierul de vest oferă un spectacol extraordinar. Prestațiile actorilor sunt ireproșabile, cîntecele interpretate emoționant și mixate precis, coreografia bine concepută amintește, dar nu copiază originalul, iar mobilitatea camerei imersează spectatorul în mișcările protagoniștilor.
Prin însăși esența lui, estetica unui musical se opune flagrant realismului. Pînă la urmă, în viața reală oamenii nu izbucnesc în cîntec și nu se apucă să danseze ori de cîte ori au ceva important de transmis. De aceea, West Side Story conține un paradox: vorbește despre sărăcie și violență, însă îmbracă întreaga poveste într-un veșmînt fastuos, ca de basm. Sărăcia nu este înfruntată în hidoșenia ei paralizantă ca în tradiția realistă, ci este înfrumusețată prin costume, muzică și coregrafie.
Dacă îl privim din această perspectivă critică, musicalul nu este doar o poveste despre violență care traversează granițele- așa cum sugeram mai sus, ci, pentru societatea de consum, devine un mecanism de substituire, un prilej de distracție care îmblînzește referințele la o realitate dură a periferiilor prin stilistica ușuratică, colorată, machiată a musicalului.
Conflictul identitar, ca și tensiunile sociale, nu sunt înfruntate, ci devin simple puseuri, simple fabule care garantează autenticitatea, directețea protagoniștilor.