mai 2022
Festivalul de Film Documentar One World România, 2022
Những đứa trẻ trong sương / Copii în ceață (2021), film premiat pentru regie la Festivalul Internațional de Film Documentar din Amsterdam 2021, este povestea unei fete de 12 ani, care trăiește într-un sat din munții aflați în nordul Vietnamului. De-a lungul a trei ani, regizoarea Diem Ha Le o urmărește pe Di, care se transformă, sub ochii ei - și ai noștri - dintr-o copiliță, într-o adolescentă nostalgică după anii copilăriei.

Filmul se deschide cu imaginea unei fetișcane în spatele căreia se văd pante montane abrupte. Plină de energie, dând impresia că revede locurile dragi după o lungă absență, fata se urcă pe o stâncă de unde privește valea care este cuprinsă încet de ceață. Peisajul arată magnific, amintind de imagini din pictura chineză clasică. Ai crede că nimic rău nu se poate întâmpla acolo, dacă n-ar fi mâna pe care fata și-o duce discret peste ochi, semn al unei suferințe pe care timpul și ceața nu le pot acoperi. Aflăm că tânăra este Di, iar cea care o privește prin intermediul camerei de filmat este Diem, regizoarea însăși. Vocea ei caldă se aude înaintea începerii propriu-zise a acțiunii, mărturisindu-și fără reținere afecțiunea care o leagă de Di, pe care o privește ca pe o soră, deși le desparte totul, până și limba pe care o vorbește fiecare. Di aparține minorității Hmong, o comunitate izolată în munți, unde, crede Diem, chiar și timpul trece altfel, mult mai rapid și mult mai intens.

Ceața, suprapersonajul filmului, ascunde o lume pentru a cărei descoperire parcă nimic nu te poate pregăti. Este o lume abrutizată, în care femei de 34 de ani au deja nepoți, iar viața se desfășoară în condiții greu de imaginat și de acceptat pentru standardele minime din lumea modernă. În munții din nordul Vietnamului, casele seamănă cu niște adăposturi temporare, în care adulții se prăvălesc năuciți de băutură, iar copiii își găsesc locul în câte un colț, cu un pisic sau un cățel alături. Hrana se obține cu muncă fizică grea, în terasele mlăștinoase unde se plantează orez sau pe pantele înclinate atât de tare încât simpla păstrare a poziției verticale e o provocare. Cât timp părinții seceră, bebelușii îi așteaptă, când plângând, când dormind, ascunși sub copertine de plastic ce îi feresc de insecte și de razele soarelui. Cei mai mari îi ajută pe adulți sau merg la școală, unde stau înghesuiți în câte o încăpere ce nu diferă cu mult de felul în care le arată casele. Dar lumea satului nu este un univers închis, rupt de prezent, pentru că, în ciuda sărăciei generalizate, telefonul mobil conectat la internet este un obiect omniprezent, iar Facebook este rețeaua prin intermediul căreia comunică puștimea.

Camera o însoțește pe Di de la foarte mică distanță, ca și când protagonista și regizoarea s-ar ține de mână. Portretul fetei se construiește treptat, prin aglomerarea detaliilor cotidiene care îi pun în evidență puterea interioară, inteligența, dorința de a evada din lumea în care traiul zilnic este atât de dificil. La începutul filmului, Di este un copil căruia îi place să se joace cu prietenele sale, este o fetiță care știe să râdă cu poftă și care nu se plânge de nimic, o făptură luminoasă în care, încet-încet, feminitatea se trezește la viață. Pubertatea o face să fie tot mai atentă la felul în care arată, așa că nu pleacă la școală până nu se dă cu ruj sau nu își aranjează genele cu rimel. Raportată la contextul în care trăiește, cochetăria nu este doar o formă de manifestare a interesului pentru un corp care se maturizează mai repede decât mintea, ci și o modalitate de afirmare inconștientă, dar nu mai puțin puternică, a unui fel de a fi ce o deosebește de urâtul și de greul pe care le are de îndurat zi de zi.

Nucleul filmului îl constituie întâmplarea care o face pe Di să se maturizeze brusc, atunci când de Sărbătoarea Primăverii (Anul Nou, conform calendarului lunar), îl însoțește la el acasă pe unul dintre băieții pe care îi întâlnește în târgul organizat cu prilejul importantei festivități. Acesta este și momentul în care documentarul își adâncește dimensiunea antropologică, observând obiceiul furatului mireselor, tipic minorității Hmong. Negocierea dintre familia fetei și cea a băiatului, schimbul de daruri, ritualurile de separare și de comuniune care se performează în cadrul acestui eveniment, toate sunt secvențe din filmul care se apropie de punctul culminant al întâmplărilor din multiple perspective - a părinților, a tinerilor ce nu au încă nici 14 ani, dar sunt pe punctul de a se căsători, a comunității lărgite în care un loc important îl ocupă școala. Dacă la începutul filmului această secvență era prezentată ca un joc al copiilor ce imită adulții, acum totul este real, intens, cu accente dramatice în momentul în care dorința lui Di intră în contradicție cu așteptările celor din jur. Tradiția unei minorități și legile unui stat care nu acceptă căsătoria între minori, colectivitatea și individul, familia și școala sunt puse față în față în momente pe care filmul le înregistrează într-o gradație ascendentă.

Într-un interviu acordat în timpul Festivalului Internațional de la Amsterdam, regizoarea mărturisește că obiceiul răpirii mireselor îi era complet străin până să-l descopere prin povestea lui Di. Mai mult decât atât, nefăcând parte din minoritatea Hmong și nevorbindu-le limba, s-a aflat în situația în care filma fără să înțeleagă până la capăt sensul dialogurilor dintre cei care veneau pe rând în casa familiei lui Di. Abia mai târziu, când un prieten a ajutat-o să traducă replicile, a înțeles pe deplin evenimentele la care fusese martoră. În film, această confuzie este redată prin trecerile rapide de la un chip la altul, prin cadrele care se lărgesc treptat, pentru a cuprinde tot mai multe dintre persoane care participă la evenimente. În momentul cheie, regizoarea însăși se implică în acțiune, încălcând convenția documentarului și intervenind în poveste, pentru că suferința lui Di i se pare de neacceptat. Odată depășită criza, povestea se încheie, filmul revine în prezent, iar Di coboară de pe stânca de unde a retrăit totul, ieșind din scenă ca un actor care și-a încheiat unul dintre cele mai grele roluri din carieră.


Ceața nu se risipește însă în final, continuă să se ridice deasupra teraselor cu orez, ascunzând întâmplări care schimbă dramatic destine. Un singur lucru nu poate însă ea să facă - să alunge lumina din ochii unei fete care a învățat cum să urce până acolo unde vrea ea.

Descarcă catalogul OWR 2022 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus