Vaida, tatăl uneia dintre familii, are un băiat, Bebe, și o fiică, Nina. Costică, tatăl celeilalte familii îi are pe Pele, fiul, și Bără, fiica. Fiecare dintre capii acestor familii are câte un pocal. Cei doi aleg să-și căsătorească fiii și fiicele între ei, pentru a-și asigura alianțele, făcând schimb de pocale, până când fiii vor avea și ei câte un fiu. Bebe și Bără reușesc să aibă un băiat, așa că pocalul lui Vaida ajunge înapoi la el. Documentarul urmărește povestea lui Pele și a Ninei, care se chinuie să conceapă, la rândul lor, un băiat.
Meritul principal al faptului că regizoarea Cătălina Tesar devine, în timp, parte din această comunitate este că transmite filmului o perspectivă integrantă asupra subiectului, fără să judece și fără să-și transforme personajele într-un Celălalt, pe care, de obicei, ne străduim să-l înțelegem, dar pe care îl păstrăm mereu la o distanță impusă. Deși reușește de multe ori să ofere perspective critice asupra unor comportamente ale personajelor sale, documentarul o face nu printr-o detașare rece, ci imersându-te acolo, împreună cu ei, și arătându-ți umanitatea și complexitatea situațiilor prin care trec, la care nu prea ai acces ca membru al unei societăți ce-și marginalizează sistemic minoritățile.
Comentariul social al documentarului ține de condiția femeilor în această comunitate, în care statutul și valoarea lor sunt strâns legate de actul de a procrea și, mai mult, de a concepe un băiat, lucru văzut ca unică responsabilitate a lor, iar nereușita vine de multe ori cu consecințe grave. În contextul lipsei de educație (mai bine spus, a lipsei de acces la educație) și al mentalității patriarhale, femeile, care de multe ori sunt, de fapt, fete minore, sunt batjocorite constant pentru incapacitatea de a face un băiat și forțate să facă avort în cazul în care au o fată, fiind supuse unei proceduri complicate și periculoase de chiuretaj, după trei luni de sarcină, când sexul fătului este vizibil. Asta pentru că, în cadrul unei familii, a avea o fată presupune o muncă herculeană de a-i strânge zestre pentru a putea fi măritată, pe când a avea un băiat înseamnă privilegiul de negocia zestrea altei familii. Așa și începe filmul documentar, cu o secvență în care cele două familii declară la microfon, în mijlocul întregii comunități adunate, că mireasa de 11 ani nu are nicio boală care să-i curme destinul de a naște băieți sănătoși, iar dacă-i va fi găsită vreo boală, cununia poate fi desfăcută imediat, pe când mirele e, cu certitudine, fără defecte.
Pe parcursul filmului, te izbește absurditatea acestui pocal, numit tahtai în limba rromani, pe care soacra mare a cuplului protagonist îl blestemă de multe ori spunând că nu ține de foame, când soțul ei, Costică, se tânguie, rupându-și părul din cap, că va muri înainte ca nora lui să nască un băiat și el să-și vadă pocalul înapoiat. Atâta energie se consumă în discuțiile din familie pentru goana după acest pocale, fără să ajungem să le vedem vreodată, încât, până la finalul filmului, te întrebi dacă ele chiar există. În mod cert, ele ajung să fie niște simboluri abstracte ale proprietății, în favoarea cărora sunt sacrificate viețile propriilor copii.