Documentarul Al cui câine sunt? ne introduce astfel puțin în politicile chinologice. Aflăm, de exemplu, că un câine-mascul trebuie să dea dovadă de echilibru psihologic (să nu atace necontrolat, dar și să manifeste un sănătos instinct teritorial) pentru a fi vrednic să se reproducă. Totodată, legislația românească ce obligă castrarea câinilor de "rasă comună" este, din perspectiva legilor selecției canine, o potențială bombă atomică ce va face să dispară un bazin genetic potențial valoros.
Pe cine ar putea interesa astfel de detalii chinologice obscure? - vă puteți întreba. Probabil nu pe mulți. Poate cel mult ar constitui (încă) un avertisment adus pasionaților de rasă pură la pericolele endogamiei.
Regizorul Róbert Lakatos are însă talentul de a transforma această situație într-o epopee amuzantă a procreării și a supraviețuirii unei rase de câini. Voia bună, ștrengărească și cu accente de menestrel popular, este întreținută și de accentele muzicale inspirate de tradiția ceangăilor, interpretate vocal și la fluier de însuși naratorul.
Tensiunea clasică dintre nature (genetica și tot ceea ce vine la pachet cu moștenirea biologică) și nurture (întreaga cultură preluată prin procesul de socializare, educație, formare) este pur și simplu anulată prin alegerea acestor prieteni necuvântători ai omului. Deși este evident că un câine nu va lătra niciodată decât în limbajul său nearticulat, oamenii vor proiecta inadecvat asupra lui propria lor cultură. De aici, absurditatea oricăror pretenții de naționalism chinologic, și, prin extensie, de excepționalism național.
Prima latură, cea a procreării, pleacă de la cățelul regizorului. Tălpaș, un Kuvasz mascul cam bătrâior, fără prea mare succes și putirință la femele, dar iubit de stăpânul său și considerat un demn promotor al maghiarității canine (orice ar putea însemna asta din punct de vedere practic). Se încearcă cuplarea sa pentru a produce Kuvasz, încercare însoțită adesea de eșecuri, fie din cauza neputințelor câinelui, fie din cauza amuzantă a unui hărnicii prea mari a unui Komondor prea apropiat de cățelușa oferită partener.
Apoi, încearcă să creeze o rasă ardelenească de câini, opusă maghiarității care reclamă sforăitor Ungaria Mare, adică cea dinainte de Primul Război Mondial, dar încrucișează cățeii și recunoaște pedigree-ul doar pentru Ungaria actuală. Nici această tentativă însă nu este însoțită de succes, cățeii aleși nefiind conștienți de misiunea lor națională și văzându-și egoist de propriile instincte.
Folosirea câinilor ca instrument pentru ironizarea păcatelor oamenilor este o practică veche și răspândită. În literatura noastră, un exemplu clasic este Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu, fabulă din care orice fost elev își amintește savuroasele și atât de valabilele vorbe: "Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căței." Iar în cinema, putem să ne referim la un film precum Privarzaniyat balon / The Tied-Up Balloon / Balonul (Binka Zhelyazkova, 1967), o capodoperă mai puțin cunoscută, în care spiritul gregar și agresiv este exprimat prin câini agresivi și poltroni în egală măsură.
Și în filmul lui Róbert Lakatos, câinii exprimă păcatele stăpânilor. Diferența este dorința de a modifica realitatea conform unei inginerii genetice ce urmează deziderate naționaliste, prea puțin adaptabile însă realității. Această satiră adusă poncifelor patriotard-identitare este o latură cu adevărat valoroasă. Explicit, acestea exprimate sub formă de lătrături cu înscrisuri, de o parte și cealaltă a gardului. Pardon! adică a diviziunilor etnice... Injurii rasiste și șoviniste sunt aruncate permanent în joc, în spirit ludic și amuzant. Bătaia este, bineînțeles, mai lungă decât atât, atenționând asupra tristelor și periculoaselor mentalități ascunse în încurcata noastră realitate balcanică și central-europeană.