Despre puterea unei Apropieri - Apropierea / Túl közel / Too Close

Liniște. O liniște pe care nu o întâlnești în general la momentul în care genericul rulează la finalul unei proiecții. În majoritatea situațiilor domnește o forfotă al cărei fan nu sunt, recunosc. Se aprinde lumina. La două scaune distanță de mine o femeie plânge înfundat. Privesc în jur la cei cu care am împărtășit această vizionare. Avem cu toții ochii în lacrimi. Un bărbat vorbește și în glasul lui se simte emoția, dar și cât de greu îi este să o stăpânească. În sală plutește o atmosferă încărcată. Lacrimi, amintiri pe care ai dori să nu le ai - ale tale sau ale altora -, revoltă față de o societate și o comunitate ce încă învinovățește victima, o societate ce încă nu înțelege că un copil este vulnerabil și el trebuie protejat cu orice preț, dureri nespuse din teama de a nu fi judecat. Dar, în același timp, simți o energie pozitivă, o inspirație și o speranță pentru toți cei ce se află în această situație.

Povestea la care am fost martori ne arată că există mereu o șansă de vindecare acolo unde există forța de a lupta și sprijinul celor apropiați. Aceasta este reacția pe care o stârnește documentarul Too Close / Apropierea / Túl közel (2022, 85 min). Pentru nicio clipă să nu vă gândiți că este creat artificial sau manipulativ. Nu este cazul. Este un documentar bine închegat, creat de un regizor tânăr, însă cu o imensă capacitate empatică. Iar aceasta nu poate fi mimată.

Botond Püsök este absolvent al Facultății Sapientia din Cluj-Napoca, Departamentul de Film, Fotografie și Media. În anul 2016, în cadrul Astra Film Festival, a câștigat cu scurtmetrajul Angela (2015, 33 min) premiul pentru cea mai bună regie la categoria scurtmetraj.


În 2022, în cadrul aceluiași festival Astra, a câștigat cu primul său lungmetraj, Apropierea / Túl közel / Too Close, premiul pentru cel mai bun film documentar la categoria "Voci emergente ale documentarului".

Povestea pe scurt este aceasta. Andrea, o femeie cu doi copii, încearcă să își construiască o viață nouă după ce și-a pus fostul partener abuziv în închisoare. Eforturile sale sunt contestate în mod constant de comunitatea conservatoare în care trăiește. Majoritatea consătenilor îl susțin deschis pe fostul ei partener și prestigioasa sa familie. În ochii acestora, vina, deși recunoscută de fostul partener, aparține Andreei și fiicei sale, Pirkó, pentru că i-ar fi fabricat acuzații false. Eliberarea anticipată a bărbatului o determină pe Andrea să reia lupta împotriva mentalității comunității și a funcționării defectuoase a sistemului de justiție din România. Lupta femeii se duce pentru a-și proteja copiii și pentru a se vindeca cu toții de traumele trecutului.

Aș spune că acest documentar are mai multe straturi suprapuse cu pricepere de regizor. Primul, cel mai puternic, cred, este cel legat de povestea abuzului sexual în societatea românească. Acel tip de abuz care, din păcate, studiile ne arată că este extrem de prezent în societatea în care trăim. Nu am să vă dau numere. Din perspectiva mea contează oamenii ce se află în spatele acestora. Prin natura muncii mele citesc rapoarte pe această temă și mă înspăimântă de fiecare dată. Cred că fiecare om care are puterea să le parcurgă experimentează același sentiment. World Vision [worldvision.ro] este una dintre organizațiile ce atrag atenția an de an asupra acestui fenomen. Vă îndemn să le citiți. Sunt neplăcute, incomode, vă vor face să vă interogați cu privire la multe situații din viața voastră și a celor apropiați. Necesitatea unui dialog pe această temă la nivelul societății românești este de o importanță vitală. Ce reușește acest documentar este ca prin povestea unei femei și a familiei sale să extragă esența din toate aceste rapoarte și să deschidă ușa spre o potențială însănătoșire a societății. Așa cum spune și regizorul în Nota asupra documentarului, "Andrea poate fi mama oricui, iar fiica ei ar putea fi sora sau prietena oricăruia dintre voi. Dacă noi ne conectăm la ele prin sentimentul de bază al iubirii și empatiei, ne putem alătura lor în lupta pentru o viață nouă".

Cel de-al doilea strat se referă la societatea în care ne ducem traiul cu toții zi de zi. O societate din care transpiră aproape prin fiecare por nesănătatea ei. O societate în care povești precum cea din Apropierea / Too Close nu sunt un caz excepțional. Dacă simțiți că acest stat, prin autoritățile sale, vă trădează atunci când vă ignoră nevoile, siguranța sau pur și simplu dreptul de a avea o viață decentă, liniștită, atunci faceți exercițiul și gândiți-vă la o mamă și o fiică, la o poveste începută în dragoste și sfârșită în abuz. La neliniștea eternă cu care aceste femei vor trăi. Vă puteți gândi la cum au fost la rândul lor trădate de omul iubit, de cel ce trebuia să le fie partener și tată, dar a devenit un abuzator. Trădate apoi de comunitatea în care trăiesc, de statul ce ar trebui să le ofere suport și o protecție mai ridicată, de societate în general. O societate ce încă crede că "femeia e de vină" indiferent de situații, iar bărbatul are mereu scuze. Un loc unde, la final, îți dai seama că singurul tău sprijin stă în tine însăți sau în apropiații tăi, prieteni, colegi, dacă ai norocul să îi ai. Mă întreb însă câte asemenea femei și fiice, chiar fii, mai sunt în România anului 2022, și câți dintre aceștia au prieteni care să le întindă o mână pentru a-i ajuta să iasă din întuneric.

Uitați-vă în jur și întrebați-vă când va fi societatea aceasta pregătită și aptă sa vorbească deschis despre abuzul în familie. Știu, e un subiect greu, dificil de gestionat cu echilibru, dar absolut necesar de pus pe agenda oricărui om ce încă crede că această societate mai poate fi într-o zi una sănătoasă. O societate în care cu toții, femei, copii, bărbați, să ne simțim în siguranță și să știm că vocea noastră poate fi auzită, că vocea noastră contează. Documentarul acesta, cred eu, a reușit o mică victorie în acest sens. E un început. Atunci când vocile reduse la tăcere, din teamă sau lipsă de scenarii alternative de viață, încep să se strecoare în discursul public, atunci vorbim despre o societate în drum de vindecare. Suntem pe drum, însă mă întreb: cât ne va mai lua?

În final, cel de-al treilea strat al acestui documentar cred că ne induce un sentiment de speranță. Povestea pe care ne-o spune este cea a unor femei puternice, o mamă și o fiică, o familie. Drumul acestui documentar a fost lung. A fost produs pe parcursul mai multor ani, 2017-2022. Nu pot să nu fac o paralelă cu drumul pe care l-au parcurs protagonistele documentarului spre propria însănătoșire și depășire a traumei, un drum la rândul său lung. A da putere acelor femei ce încă stau în relații abuzive, din varii motive - nu au puterea financiară, le lipsește sprijinul prietenilor sau al apropiaților, nu au alternative de viață - ar trebui să facă parte dintr-o serie de politici al cărora statul ar fi responsabil a fi principalul promotor. În acest caz, cred că parte a drumului spre depășirea traumei l-a făcut și întregul proces de producere a documentarului. A da voce victimelor fără a le răpi din demnitate, ci din contră, chiar a le reprezenta ca învingători, ceea ce și sunt în realitate, nu este un proces facil. Regizorul Botond Püsök reușește să ducă la final acest proces fără nici cea mai mică scăpare.

Cred că marile provocări pe care le au oamenii în viață vin din cadrul familiei. Fie că sunt conștienți de asta, fie că nu. Amprenta majoră în cine suntem sau devenim este pusă de acest prim cadru existențial. Dacă devenim niște oameni curajoși sau lași, dacă învățam să iubim sănătos sau bolnav, dacă suntem puternici sau slabi, dacă ne ridicăm să ne apărăm drepturile sau dacă tăcem. Toate acestea Pirkó le-a învățat la modul cel mai greu și injust care cred că poate exista. Dar povestea documentarului nu asta scoate în evidență. Ci faptul că, în pofida tuturor piedicilor, o mamă și o fiică reușesc să depășească societatea în care trăiesc și să ne dea o lecție de curaj.

Pentru că traducerea în limba română a titlului cu care documentarul circulă internațional este "Prea aproape" - și când îmi traduceam aveam în gând conotația negativă a sintagmei - nu am putut să nu confirm la finalul proiecției că titlul Apropierea este mai potrivit. Mi-am amintit de puterea pe care un documentar bine făcut o poate avea. Aceea de a mișca ceva în sufletele oamenilor dincolo de experiența cinematografică. Și a mișca ceva în sufletele oamenilor nu e puțin lucru. De altfel, recunosc, mie însămi mi-a luat câteva zile bune până să am puterea de a scrie aceste rânduri.