Primul traseu te invită să o urmărești (pe străzi, poduri, piațete, chiar în unele clădiri de pe traseu) pe Victoria. Chiar așa, să stai permanent în spatele ei; ba chiar să o și ajuți când personajul are nevoie... pentru că așa (i-)e scris. Cine este Viky? Arhitectă de succes, avansată de soartă ca șomer și aproape boschetar. O amărâtă cu suflet mare. Suferindă de generozitate patologică și de simțul prieteniei devotate, până dincolo de orice limită, față de alții, mai amărâți ca ea - căci întotdeauna poți găsi așa ceva; ajunge numai să privești cu atenție în jurul tău, să pui la inimă, să participi prin implicare (la ea nu există decât) totală, uneori primejdioasă pentru cel / cea care o practică. Viața personală? Un dezastru cu repetiție. Diagnosticată cu o depresie avansată, marcată de disperări succesive, de eșecuri pentru care vina aparține nu atât societății, cât destinului său potrivnic: câteva tentative ratate de sinucidere, pierderea familiei și, ulterior, a job-ului, o căsătorie ratată stupid, grație aceluiași hazard înverșunat, dar și generozității sale paroxistice. Suflet mare, dar greu încercat, chiar năpăstuit. Altruismul său patologic o aduce în situația de a dormi pe stradă, împreună cu protejații săi - trei refugiați afgani, pe care face pe dracul în patru să-i ajute să ajungă în Occident. Dragostea ciclotimică (cu năbădăi, ghinioane și disperări, care o leagă de Martin) aduce în peisajul sufletesc ideea liniilor paralele, blestemate să nu întâlnească niciodată, nici măcar când se închid, devenind cercuri. Linii care, în convenția spectacolului, semnifică universuri succesive, ca niște tranșee pe frontul vieții: ai depășit una, nu te mai poți întoarce la limita ei; trecutul e depășit, îți rămân doar prezentul și - incert, adesea amenințător - viitorul.
Pe cealaltă paralelă, Martin. Alt suflet mare. Fost profesor, dar cu patima cărților; nu cele din bibliotecă... celelalte. Pe scurt: cartofor ocazional, dar cu mentalitate de profesionist. Câștigă, pierde, apoi o ia de la capăt. Numitorul comun cu iubita sa: generozitatea, recunoștința, cultul prieteniei. Dacă ea și-a pierdut sau vândut tot ce avea, pentru prietenii ei, refugiații, el trebuie să facă rost de 80 mii euro spre a-și ajuta prietenul, bolnav de cancer, să se opereze în Austria. Acolo unde încercaseră ambii să ajungă, cu 35 de ani în urmă - tentativă eșuată, din care David, aflat acum la capătul vieții, îl salvase, cu prețul libertății sale. Intersecția celor două simetrii i-a făcut, pe fiecare, să nu ajungă la ofițerul stării civile, ratând ceremonia programată, dar... fără protagoniști. Un alt paralelism, o simetrie construită, desigur, prin voința scenaristului Peca Ștefan; poate cam strident, ar zice unii, cam ca în filmele lui Almodovar. Aici, iată, nu doar viața, ci și teatrul bate filmul. Dar o face inteligent și motivat, sprijinit pe fundamentul stabil nu doar al dorinței publicului pentru melodramă, ci și al convenției teatrale care poate bate... multe. Pe scenă, la televizor și - acum - pe străzile Timișoarei, care găzduiesc spectacolul.
Formula de desfășurare a spectacolului prevede împărțirea publicului în două: unii merg pe urmele Victoriei, urmărindu-i pas cu pas avatarurile, aflându-i motivațiile și așteptând cu sufletul la gură trecerea acelor simbolice linii paralele. Se ajunge, în final, la întâlnirea celor doi... dar pe malurile opuse ale râului Bega. Nu știi ce l-a determinat pe Martin să facă tot ce a făcut, dar vei afla ulterior, alăturându-te circuitului său. Alte străzi, alte colțuri, piețe, case. La fel se petrec lucrurile în cazul celor care, în primo tempo, l-au aflat pe el. Tu, ca spectator, mai ai o repriză de cam o oră și jumătate, pentru a pricepe toată istoria, în complementaritatea ei. Greu, pentru de două ori câte 1,5 km străbătuți pe jos... Dar pentru actorii care, și ei, reiau în beneficiul celorlalți spectatori, fața nevăzută a poveștii?! Se merge pe trotuare, printre mașini și oameni care, văzându-și de treburile lor cât se poate de reale și cotidiene, nu doar că asigură figurația și autenticitatea demersului, dar se intersectează cu acțiunea, pe care - fără să vrea - o pot încurca sau complica. Se stă la locurile de traversare a străzii, așteptând verdele semaforului care nu e prins în scenariu... se reacționează, obligat, la alte mici obstacole imprevizibile. Se improvizează sau se adaptează celor survenite accidental. La rândul tău, tu - ca spectator - te amuzi, te dai după împrejurări... dar te trezești bănuindu-i pe cei din jur (care nu au nici o treabă cu ficțiunea acestui oraș paralel) că sunt parte din program.
Genul acesta de performance, cules de pe stradă și restituit acesteia după o abilă structurare dramatică, nu vine atât din Evul Mediu, ci numai din America actuală, acolo unde New York-ul a lansat moda. Îți trebuie spirit de observație, imaginație, curaj și... să nu plouă. Aici, la Timișoara, frumosul Cartier Josefin se dovedește o scenă primitoare și foarte potrivită unde sunt "toți oamenii actori", desigur, mister Shakespeare. Figuranți sau protagoniști, îi deosebești greu, dacă nu ești avertizat.
Este marele pariu câștigat de trupa de vreo 25 de actori ai Teatrului Csiky Gergely, de a se integra perfect, unii cu roluri pregnante, alții doar ca ghizi, figurație mai specială, traducători. Dintre ei, Magyari Etelka (Victoria) face o creație admirabilă, vibrația pe care o transmite amintindu-mi-o pe Valeria Seciu în tinerețea ei; dar mai puțin patetică decât aceasta, și aducând cu sine un realism de înaltă clasă, o imensă forță interioară. Hălăduirea ei împrăștiat-disperat-abulică prin clădirea corporației la care nu se mai poate întoarce (căci "nu dă bine" la conveniențele și la rigorile de reprezentare ale firmei) pe malurile, pe și sub podurile Begăi, pierderea speranței și a încrederii de sine (dar și în oamenii așa ziși normali; adică serioși, integrați, pragmatici) se revarsă pe străzi, însuflețindu-le și înnobilându-le. La rândul lui, Balasz Attila face un Martin simetric, coarda înverșunării și a altruismului, a resemnării și exasperării fiind jucate fără cusur. Am avut privilegiul să stau la un metru de el în, poate, cea mai grea scenă: un tripou unde își joacă toți banii, pentru a obține suma necesară salvării prietenului. Trecerile succesive de la șmecheria și încrederea specifice cartoforului, la triumful părelnic, apoi la dezastrul pierderii totale, mi-au dezvăluit un actor de o imensă forță, care obține cu o surprinzătoare economie de mijloace combustibilul emoțional ce-i justifică acțiunile, disperarea sau speranța că orice poate fi posibil. Acea scenă de jumătate de minut, jucată impecabil, ar fi necesitat unui actor de cinema (fie el și vedetă americană), zeci de duble. Pe când lui, i-a reușit, din prima și fără posibilitatea repetării, la cel mai înalt nivel profesional - fără machiaj, fără lumini, fără sufleur... Jos pălăria!
Din puzzle-ul de personaje adiacente, mai ies în evidență tânăra Jasmina Mitrici (în rolul episodic al coafezei & cea mai bună prietenă a lui Victoriei) și Molnos Andras Csaba, fratele ei cel lucid, polițist pendulând între datoria fraternă, micile slăbiciuni umane și duritatea polițistului complice "de bine" la miș-maș-urile salvatoare pentru protejații afgani ai surorii sale.
Regia Anei Mărgineanu este în nota cu care ea ne-a obișnuit și pe noi, cei de aici, și pe americanii care au adoptat-o, profesional, de ceva vreme. Colaborarea ei solidă cu Ștefan Peca mi-a amintit un alt spectacol extraordinar al lor, Anul dispărut. 200/7, montat pe scena Teatrului Mic: aceeași originalitate a discursului, aceeași rigoare, aceeași inventivitate și imprevizibilitate, de bună calitate, a soluțiilor scenice. Un profesionalism solid, de înalt nivel, ce-și respectă rădăcinile românești, îmbogățite fericit prin experiențele teatrului american. Descoperirea și exploatarea dramaturgică a spațiilor de joc din perimetrul cartierului desemnat să găzduiască poveștile conferă farmec și organicitate demersului creator, stimulând actorii, valorificând expresiv potențialul urbanistic, provocând istoria recentă să scoată la suprafața prezentului istoriile, poate mărunte, dar revelatorii pentru oraș și locuitorii săi.
Pentru publicul participant (căci aici publicul chiar se implică, fără glumă sau exagerare), finalul deschis îndeamnă la reflecție, la compasiune față de cei pe lângă care trecem grăbiți, la puțină duioșie, empatie în locul superficialității, dezinteresului, scepticismului - unul mai cotidian ca altul. Desigur, cât vor fi lumea și pământul, paralelele nu se întâlnesc, dar se pot împlini prin închiderea lor în cerc. Nu e simplu, însă nici imposibil. Viața merge înainte, fie că avem capacitatea de a-i distinge pe alți și empatiza cu ei, fie că nu... Orașul acesta, paralel cu aparențele sale, ascunde, stimulează, relevă sau pierde speranțe, îndoieli, impasuri, vieți... Străbătându-i străzile, trecem pe lângă semeni pe care nu-i vedem; sau mai grav, îi vedem, dar nu ne interesează; sau, și mai grav, ne interesează dar nu avem timpul răbdarea, capacitatea de a-i înțelege. Orașul acesta, cu secretele, durerile și speranțele lui ne îndeamnă, prin spectacolul Mărgineanu - Peca de la Csiky Gergely, să acordăm o brumă de atenție celor cu care ne intersectăm întâmplător. Pot fi mult mai interesanți decât telenovela de la televizorul care ne așteaptă acasă... și e mare păcat să nu-i băgăm în seamă.