În foarte amuzantul și veridicul text semnat de Andrei Ursu și Victor Dragoș (acesta din urmă fiind și autorul punerii în scenă la Teatrul independent Basca), protagoniștii sunt tocmai doi grăniceri: unul - român, altul - maghiar. Păzesc cu strășnicie frontiera, nu care cumva să treacă pe sub vigilența lor, dotată cu tehnică ultra-modernă, vreun refugiat cu propensiuni occidentale. Ironia autorilor este ca sarea-amară, sau ca musca ce ne cam bâzâie pe căciulă... căci știm cum erau vânați refugiații politici de până în 1990. Acum, flăcăii ăștia doi, zdraveni, dar și plictisiți în rutina lor, tot mai deranjată de migranții de prin Asia sau Africa, mai au un motiv de cârcoteală: vine sărbătoarea Nașterii Domnului și... cum să slujești patria în locul binecuvântatei tihne creștinești? Ca în tâmpeniile alea naționaliste cu "noi ne luptăm aici cu necredincioșii, ca să aibă ei, occidentalii, liniște să-și ridice (renoveze, extinde) catedralele alea ale lor". Doar că acelea sunt de mult ridicate. Bașca faptul că misia-i misie, și grea pe deasupra (cum zicea și strămoșul Pristanda), chiar dacă patria se cam estompează și ea, încetul cu încetul, prin apartenența la Uniunea Europeană, cu tot cu instituțiile și pârdalnicele de reglementări foarte bune, no... dar cu care noi, ăștia direct implicați, complicați, afectați și defectați la o adică (ba chiar la mai multe adici, Doamne fere'!) am putea s-o lăsăm mai moale. Că, doar, Balkanul e aici, la o azvârlitură de băț. Și, pe lângă atâta intransigență și severitate, aceeași UE zice, drăguța de ea, că tradițiile trebuie musai păstrate, nu? No... aici intră și pălinca din timpul programului, și închisul ochiului, când trebuie, și ceva fușereală... și ce s-o mai găsi.
Din vorbă-n vorbă și din of în off, cerberilor ăstora - prieteni la cataramă, cum e și normal să fie doi buni colegi care slujesc aceeași cauză - le cam cad (scuzați!) efectele și defectele în vine. Mici slăbiciuni omenești apar, nechemate dar și neevitate (că... mdeh, oameni suntem), de dincolo de tranșeele existenței lor private. Drama lui Janos: desigur, femeia care l-a părăsit - al cărei nume, românul îl încurcă mereu. Trainică rămâne doar suferința colegului, căinat sincer, omenit în avans cu ceva pregătiri (musai tradiționale) de Craciun, îndemnat să-și pună ceva cenușă-n cap; sau măcar să-i dea un telefon acolo, că n-o fi foc. O stare oarecum comică, tighelită însă cu dureri, confuzii, neliniști și speranțe ce exced regulamentelor militare, macină, afectează și defectează serviciul celor doi frontieriști. Dracul își mai bagă coada și prin intermediul "tehnicului", semnalizând un posibil "client". Dubios, nu răspunde la somație! Mai cu alcoolul, mai cu neatenția sau chiar nepăsarea, se aplică punctul doi al regulamentului: poc! Focul de armă - pe cât de legal, pe atât de precis și de stupid - a doborât cu succes o vietate care se foia pe acolo, prin blestemata de fâșie, amenințând cu umbra ei liniștea Continentului. Scoasă din desișul unde a ajuns-o glonțul, se dovedește a fi doar o biată căprioară. Nevinovată. În limbaj tehnic, politic și diplomatic - victimă colaterală. Ei, da... dar tot ăștia, cu Europa lor, nu te lasă neam (sau ném) să ucizi animalele. L-ar împărți ei, pentru friptură dar... Dacă l-au împușcat, cumva, chiar pe Bambi (că ăla era american, iar americanii sunt și mai răi la prostii din astea) și îi ajunge pedeapsa penală? Cu porcul mai mergea, hai; în amintirea lui Iisus... Dar moartea căprioarei e altceva. Devine primejdioasă pentru vinovați. Soluția salvatoare o oferă tot românul, mai mult descurcăreț decât labiș-ian: aruncăm la sârbi, lângă Beba Veche... că ei, har Domnului, nu sunt în UE!
Și, uite-așa, din vorbă-n vorbă și din dilemă politică în dilemă existențială, dă Cerul și vine ninsoarea, numai bună să acopere urmele, lăsând totul pur și imaculat. Peste zăpada proaspătă, apare și trece, ca o nălucă, o femeie! Pare a fi chiar o refugiată, dar... no! Vine Crăciunul, suntem oameni: treacă pe la și de la noi!
În trei sferturi de oră, acest mic crochiu dramatic spune, poate, mai mult decât ar fi reușit unii s-o facă în 5 acte. O doză sănătoasă de autentic omenesc se revarsă din vorbele și reacțiile cu care cei doi cerberi își îndeplinesc datoria. Haz de necaz, câte puțină ironie, egal distribuită celor doi tovarăși de pază... și sentimentul acela straniu pe care îl difuzează una sau mai multe conștiințe, cât de puțin vinovate.
Ideea festivalieră de a-l juca în curtea părăginită a fostei cazărmi militare din Piața Libertății (scoasă acum la reformă - confuzie intenționată n.m.) a atras, joia-n amiaza mare, vreo 70-80 de spectatori, tineri în marea lor majoritate. Impresia...? O feliuță adevărată de viață dulce-amăruie, care amuză și te pune, un pic, pe gânduri.