Procesul în sine a durat aproape jumătate de an. Pe parcursul lui, inculpatul s-a comportat cu o seninătate inimaginabilă, de parcă nu el condusese și perfecționase acel înfiorător mecanism al uciderii în masă, după ce victimele - vinovate doar pentru rasa lor - erau distruse fizic prin la fel de inumana muncă forțată, în folosul Reichului nazist.
Bazat pe documente și mărturii ale supraviețuitorilor, demersul judiciar a fost filmat, iar documentele folosite în el au rămas accesibile opiniei publice: să cunoască... să priceapă... să ia aminte, pentru ca asemenea monstruozități să nu se mai repete.
Prima parte a spectacolului montat la Teatrul de Tineret Zagreb se concentrează - într-o formulă austeră - pe elementele esențiale ale momentului judiciar petrecut în Israel. Așezați în fața unor mese lungi și urâte (de lucru), interpreții povestesc ceea ce au desprins din documentația lor asupra procesului. Eludând aprioric dimensiunea emoțională, se adună și se descâlcesc acolo, pe scena goală, rece și intenționat urâtă, faptele inculpatului, așa cum au fost ele consemnate în documentele ce au stat la baza condamnării sale. Mărturii despre situații cutremurătoare, dar contabilizate și rostite sec, aspru, profesional. Invocarea unui film documentar de 9 ore, realizat de un regizor evreu acolo, în sala de judecată, pare mai curând un inventar. Nu se face apel la nici o fotografie sau imagine filmată, așa cum se procedează, tot mai mult, în spectacolul teatral modern. Avem un inventar rece, care se adresează prioritar creierului - al unora dintre ororile petrecute în Europa ocupată de Hitler. Dincolo de amănuntele brute, redarea nu doar că pare, ci chiar este rece, poate plictisindu-i pe unii care se așteptau la empatie și compasiune - aspecte pe care se bazează, în genere, orice formă de spectacol artistic. Nu... aici avem doar un inventar ordonat și precis, rostit răspicat. Nici măcar unele aspecte controversate și incitante, apărute în timpul interogatoriilor și dezbaterilor (așa cum le-a relatat Hannah Arendt) nu umbresc radiografia crimei planificate și executate la scară industrială. Iar actorii, aproape ca niște automate, le menționează sec, dur, fără nici o înfloritură mai mult sau mai puțin spectaculoasă.
Mă întrebam, în pauză, ce va urma mai departe. Ei bine, am văzut: în același spațiu scenic auster (purtând amprenta deloc atrăgătoare a culiselor tehnice), este adus cazul unui ofițer croat din anii '40 ai secolului trecut, cu atribuții similare celor ale lui Eichmann. Procesul acestui "coleg", desfășurat mult mai rapid, la sfârșitul anilor '80, în fosta Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (stat încă comunist, care deja cedase locul și preluase / perfecționase mijloacele național-socialismului instaurat de Slobodan Miloșevici), l-a avut ca "mic Eichmann" pe un oarecare criminal de război, Antukovici. Această localizare a răului (nu moștenit de la, ci inspirat și concomitent cu nazismul german) declanșează desfășurarea retrospecției naționale croate - Nota Bene: concentrată doar pe intervalul 1941-1945, nu mai departe...
Aici, implicarea emoțională este mai consistentă și ceva mai expresivă sub aspectul jocului actoricesc. Apar nuanțe, dubii, adevăruri alterate sau incomplete, ce se cer limpezite. Greu... căci sunt ai tăi, nu mai e vorba despre "celebrități" deja judecate de istorie. Ca orice faptă omenească, și aici apar unele dimensiuni interșanjabile, discutabile... legături de sânge și suflet. Cum se zice pe la români, cămașa ți-e mai apropiată decât haina. Și asta jenează, ustură... asumarea erorilor nu e cel mai simplu lucru din lumea asta. Naționalismul își păstrează orgoliul, care poate derapa lesne în eroism; justificări se pot găsi oricând și e greu să faci abstracție de ele când e vorba chiar despre ai tăi. Actorii - judecători se comportă corect (aici constă valoarea morală a piesei) dar - dincolo de atitudinea justă - subzistă acea sintagmă greu de (ne)acceptat: " o fi așa... dar e al meu, ce pot să-i fac?". Moralitatea se ridică pe fondul de neevitat al sentimentelor umane... ba, încă, și patriotice. Acolo, pe scena procesului, criminalul lor de război a ajuns o epavă umană, demn de silă și, totodată, de milă. Fiecare cu nărodul lui, nu doar germanii hitlerizați au avut slăbiciunile și ideile fixe ale fanaticilor. Tâmpenia aia cu "noi am apărat creștinătatea" rămâne doar o scuză mincinoasă, pe nimic fundamentată; ba chiar dimpotrivă, dacă te gândești că și Eichmann ar fi putut să pretindă același lucru. Da, domnilor, conflictele naționaliste și religioase sunt cele mai sigure premise ale dezastrului, oriunde ar apărea ele. Croații aceștia din Zagreb, cu montarea lor, dură și greu de urmărit, au măcar curajul să o spună. Și o fac într-un mod deloc spectaculos, pe alocuri riscant în raport cu așteptările și habitudinile spectatorilor de teatru. Cu atât mai mult cu cât aceștia cunosc tot ce a urmat, în ultimii ani ai zguduitului secol XX, în același spațiu ex-jugoslav. Fără să mai exprime și acel îngrozitor moment istoric, spectacolul lui Jernej Lorenci îl păstrează în fundalul întunecat. Și bine face, chiar dacă nu se încumetă la un avertisment explicit. Nici n-ar mai fi avut unde, după cele 3 ore și jumătate, dar asumarea lucidă presupune onestitate și conștientizare, ce ar trebui să împiedice repetarea dezastrului consumat. Asta spre cinstea acestei trupe, care a avut curajul să provoace ne-plăcerea, pe alocuri terifiantă, a publicului. Mi se pare un act de responsabilitate, demnitate, onestitate și curaj.