Curajos, original, tineresc. Așa se poate caracteriza pe "scurt, stimabile, dacă mă iubești" acest spectacol al Companiei Independente Arte-Factum din Timișoara, asumat regizoral de Levente Kocsardi și finalizat prin colaborarea fructuoasă cu dramaturgul Simona Donici. Conceptul, coagulat într-o entitate numită laborator de introspecție și creație, și-a propus să redescopere, prin analiză și interpretare în cheia prezentului confuz, global și tumultuos, resorturile de ordin mental, emoțional, social și ideologic / dogmatic, "vinovate" de eterna actualitate rusească a poveștii.
Cu respect pentru opera din care se revendică, dublat - deloc antinomic - de modernitatea contextului, proiectul fiind valorificat în ambianța unei săli atipice (mai potrivită, poate, pentru expoziții, parade ale modei sau joc de popice) din cadrul Centrului de cultură și artă Timiș, evenimentul se plasează declarat, cu o parșivă modestie, între limitele neconvenționale, dar cu atât mai provocatoare ale unui "eseu teatral". Așa că oricine vine să ia la cunoștință despre ce e vorba în Crimă și pedeapsă, pe o scurtătură de sub 3 ore, nu face, totuși, cea mai bună afacere. Selectarea și adaptarea prin condensare, suprapunere sau eliminare a sutelor de pliuri epice și psihologice ce se regăsesc în roman este rezultatul unui efort comun, deloc simplu, de sondare psiho-intelectuală a universului dostoievskian, în conjuncție cu pornirile peren-umane. Frica față de dumnezeire și curajul luării la purtare a unui (mai mult sau mai puțin) liber arbitru; căința al cărei patetism edulcorează, până la anulare, demnitatea, onestitatea și luciditatea personajelor; instinctualitatea deșănțată, animalică și aspirația sincer-ipocrită spre iertare și puritate... toate sunt evidențiate în montarea lui Kocsardi, într-un oximoronism extras deopotrivă din creștinism, naționalism și comunism. "Omul, ce mândru sună acest cuvânt!", avea să clameze Gorki, după Dostoievski, prin imprecația alcoolică a lui Satin - resortisant de bază al Azilului de noapte. Noaptea minții, a moralei și a unei toxice filosofii ce scuză totul, dublată - dacă mai era nevoie - de "teologia" rasputinistă potrivit căreia ticălosul trebuie să fie harnic în ticăloșia sa, ca să aibă permanent motive de căință, cea care i-ar face atâta plăcere Celui de Sus; căci, dacă nu are ce ierta, până și El s-ar plictisi, probabil, de atâta șomaj tehnic. Noroc cu Maica Rusie și cu pravoslavnicismul său bine consolidat în alcoolism, violență fanatism, falsitate și nimicnicie. Acolo unde recunoașterea pioasă a viciilor de către practicanții lor devine virtutea de căpătâi, perpetuată de bolșevici și rebotezată "auto-critică".
Procesul de cercetare, de recompunere, de scoatere la lumină și înțelegere a acestor repere reprezintă, cred eu, meritul de căpătâi al adaptării. Amplasată într-un spațiu de joc luminos (cu totul alb, aproape imaculat) reprezintă o altă idee interesantă. Să scoți personajele lui Dostoievski din universul lor întunecat și tenebros este o provocare asumată și depășită cu bine. Maniheismul dintre albul ambianțelor și negrul siluetelor (Raskolnikov și martorii, obsesiile, fricile sale) dobândește acoperirea semnificantă a contextului în care a fost plasat. De aici, poate, și efortul personajelor (adăugăm aici familia Marmeladov, cu precădere Sonia, dar și pe Dunia, Lujîn sau Svidrigaliov....) de a se justifica prin delimitări atitudinale, chiar dacă acestea nu izbutesc să dreagă busuiocul - cel cu care popii își stropesc, generos, aghiasma destinată iertăciunilor plătite.
Da, poate... ceva conștiință; aia care, precum Hopa Mitică, pică mereu în picioare. Și ceva responsabilitate, mai mult clamată decât asumată, căci aceeași Tanti Religia ne învață sfântul nostru fariseism, cel de toate zilele... și nopțile! Vinovăția devine nu atât un blestem, cât un har, dăruit de Divinitate - căci, doar ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, nu? Trebuie să corespundă portretului teologic robot, să fie bun și drept... dar, întâi de toate, bun. Și, când ajunge la punctul ăla cu "dreptatea", să se reseteze, adică să se aplice punctul 1, căci altfel s-ar anula și e păcat de atâtea rugăciuni, una mai pătimașă că alta. Conștiința e relativă (dialectică, ziceau Marx, Engels, Lenin; multilateral dezvoltată - un celebru și zănatic urmaș al lor). Așa stând lucrurile, cum să nu pretindă Papașa Marmeladov că "sărăcia nu-I un viciu, nici beția - o virtute"? Doar alcoolul îl face să se simtă mic, umil, vinovat (pe alții, dimpotrivă), și-i dă curajul necesar unui sepuku moral. După ce a făcut dreptate socială omorând-o cu securea pe capitalista de care se ruga el însuși să-l exploateze, Rodionul cel anti-cămătăresc devine, brusc, cartezian și începe, vezi Doamne, să fie bântuit de dubii: "Dar dacă omul nu este ticălos?" Spectacolul iese, oarecum, de sub ceața densă, întunecată, a universului dostoievskian pentru a deveni - deloc forțat - o veritabilă cutie de rezonanță a Rusiei; a acestei adevărate și primejdioase turbinci a lui Ivan, invitându-ne să-i cunoaștem, în mai puțin de 3 ore, firea, fibra, năravul secular și, probabil etern. Toate mătăniile hiper-ortodoxe nu încearcă nicidecum să-l ridice pe păcătos spre Dumnezeu. Doar îi pretind Acestuia să se coboare la el, spre a-l convinge de nedreptatea nemeritată pe care i-ar face-o lui, credinciosului umil dar curat, băut și ipocrit, înger căzut, fără voia lui, în nesfânta ticăloșie. Când Dunia îl părăsește pe Raskolnikov, ca să mărite cu ștabul Lujîn, ea nu trădează, pasămite; doar se sacrifică, biata, pentru el. Înălțător, nu? Amintesc aici o replica formidabilă a lui Mazilu, din O sărbătoare princiară, unde personajul se întreabă, uluit: "Poate fi omul atât de ticălos?!". Și, după un moment de adâncă cugetare, își dă și răspunsul: "Da... poate."
Sub aspect vizual, mizanscena este aerisită, chiar atrăgătoare, oferind personajelor spații largi și diverse, personalizate inteligent și cu gust prin creația scenografului arh. M.C. Donici. Costumele contribuie, de asemenea, la o imagine plastică frumoasă, sprijinind totodată evoluția actorilor în cârciuma / barul ce găzduiește toate întâmplările. Regia pare să fi încercat o inovație, să-I spunem duală: la început, interpreții lasă senzația unei "detașări" de tip brechtian (Verfremdungseffekt); voită sau nu, oferă anumite oportunități și chiar justificări, atunci când maniera stanislavskiană de joc (identificarea totală cu personajele) pune la încercare, pe alocuri, lipsa de experiență sau de rezistență a celor care le întruchipează. D-ale tinereții valuri...
Distribuția reunește actori din România, Serbia și Republica Moldova. Alexandru Romescu are datele fizice, dar și combustia internă pentru un Raskolnikov autentic, oscilând cu măiestrie între atitudinile de revoltă socială și morală, între patimă amoroasă, demnitate și disperare. Larisa Belcea, este, în pofida aparentei fragilități fizice, o Katerina Marmeladova puternică și abilă, acoperind cu egală sinceritate șpagatul de fățărnicie între umilință și agresivitate, dintre iubirea conjugală și furia autentică, neostoită, împotriva soțului alcoolic și violent, dar și a soartei (ca să nu mai vorbim de societatea), principala vinovată că o persecută. Credință / manie care, de altfel, bântuie cam toate personajele. În dublă ipostază, de regizor și actor, Levente Kocsardi ne oferă un Semion Zaharovici solid construit, îmbibat în propria-I "neputință filosofică". O plăcută surpriză: profesionalismul, energia cochet-șugubeață și farmecul deosebit ale Laurei Gârbovan, o Dunia pretins nevinovată și o Amalia Ludvigovna irezistibilă în impudica ei profesiune. Aerul temperat, dar cu atât mai pervers al lui Ștefan Roman, privirea de rechin filistin și vocea de gangster rafinat, parcă importat din America, îl definesc pe cinicul, lucidul, dar cu atât mai primejdiosul Svidrigaliov, cel care poate aranja lucrurile, ba încă și cu beneficiul unei funcții publice, în locul cuvenitei ocne ce-l așteaptă pe Raskolnikov.
Dacă eu am înțeles bine, mesajul spectacolului pare a se agrega în jurul ideii de crimă aproape necesară, într-o lume eșuată sub semnul deșertăciunii morale, al cărei Dumnezeu este mort, dar pus în fereastră ca să-i vină pensia. Și voturile.
