Tatăl nostru... - De battre mon coeur s'est arrêté

Cu toţii ne lamentăm, mai devreme sau mai tîrziu, apropo de remake-uri, în special cele americane. Cum pocesc yankeii la grămadă clasice de-ale lor sau de-ale altora, mai vechi sau mai noi, fără milă şi fără consideraţie... Ce ne facem însă cînd se întîmplă pe dos? Devine oare adaptarea unui film-cult american, de către franţuji bunăoară, prilej de meditaţie sau prilej de admiraţie? În cazul de faţă, da.

Ani şi ani de zile, mari cineaşti francezi (de la Melville şi Clouzot la Truffaut şi Tavernier, trecînd prin Godard şi Chabrol) au imitat / adaptat / traficat filmele americane, rezultatele dovedindu-se, în general, capodopere. Mulţi ignoră (sau se fac că ignoră) influenţa uriaşă a cinematografului clasic american asupra filmului de gen european, dar nu-i momentul să ne batem capul cu ei acum. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, va fi zis Jacques Audiard atunci cînd a purces să adapteze Fingers, debutul inclasabilului James Toback din 1978 (un titlu obscur pentru mulţi, esenţial pentru ceilalţi), dar motivele regizorului merg mai departe de un simplu "chapeau!". De battre mon coeur s'est arrêté (titlu splendid, care vine dintr-un cîntec de Jacques Dutronc), sub alura unui poem urban furibund şi sincopat, este povestea schizofrenică a unui tînăr sfîşiat pe dinlăuntru între pasiunea pentru pianul abandonat la moartea mamei şi "meseria" de gorilă imobiliară (în original, mafiotul Harvey Keitel rupea mîini şi picioare, aici "recuperatorul cu ştaif" oferă locatarilor saci cu şobolani), "meserie" practicată în numele tatălui. Şi tocmai această relaţie bolnav / duioasă tată-fiu, a cărei finalitate poate c-o întrezăreşti, dar doare la fel, este motivul remake-ului - să nu uităm că Jacques Audiard, aflat la abia al patrulea film (după impresionantele Regarde les hommes tomber, Un héros très discret şi Sur mes lèvres) are de înfruntat / confruntat uriaşa moştenire rămasă de la papa Michel, poate cel mai inteligent scenarist francez din istorie.

Privit din această perspectivă, De battre mon coeur s'est arrêté devine un manifest personal, mai puţin remake şi mai mult o variaţiune pe o temă dată, filmat cînd nervos, cînd delicat, a cărui performanţă centrală frenetică (Romain Duris în rolul carierei - închipuiţi-vă nebunia lui De Niro din Mean Streets înmulţită cu furia lui Pacino din Dog Day Afternoon, ca să păstrăm argumentele americăneşti) transmite un sentiment contradictoriu de imediat efemer, sentiment răvăşitor susţinut trist de magnificul cadru final. Un cadru final aparent static, dar a cărui intensitate arde... şi te face să realizezi că niciodată n-ai să poţi iubi suficient filmele.