Nu vreau să-mi număr orele de somn din ultimele patruzeci de ore și n-am chef să-mi număr anii pe care îi împlinesc. Sunt mulți și puțini în același timp. Astăzi a început TIFF-ul (2022) - mă aflu în Cluj deja de trei săptămâni și cu dificultăți îngrozitoare încerc să-mi adaptez ritmul interior la calmul desăvârșit de care mă ciocnesc cu furie în fiecare zi. Aici timpul are răbdare, eu n-am răbdare cu el.
Tocmai am ieșit de la filmul Cicha ziemia / The Silent Land / Tăcerea, regia Aga Woszczynska - o dramă aproape conjugală despre tăcere și efectele ei într-un cuplu. Filmul începe lent (promițând, inițial, ceva mai mult decât oferă până la final, iar lentoarea care intrigă se poate transforma ușor de la un punct încolo într-un soi de plictiseală) prin introducerea celor două personaje: un cuplu care închiriază o casă de vacanță, cu piscină, într-un orășel din Italia. Primul eveniment neplăcut, dintr-o suită de evenimente strategic construite pentru evidențierea relației dintre cei doi, este acela că piscina nu este funcțională și trebuie reparată, iar proprietarul este somat să rezolve situația cât mai repede posibil.
În următoarea zi, un arab este adus pentru îndeplinirea sarcinii. Procesul este zgomotos, încet și enervant pentru cuplu. Piscina nu poate fi reparată imediat, așadar lucrarea se prelungește pentru ziua următoare, când are loc evenimentul declanșator al tuturor nenorocirilor mai mari sau mai mici care urmează să se întâmple: într-un accident de lucru, arabul moare căzând în piscină. Cei doi asistă impasibili la moartea acestuia, care nu se întâmplă pe loc, în urma unei lovituri la cap, ci prin înec. Așadar, el ar fi putut fi salvat prin bunăvoința unuia dintre cei doi membri ai cuplului, care însă nu se implică în nici un fel. Ceea ce duce la o întreagă investigație a cazului, care se soldează cu declararea nevinovăția lor: orașul în care locuiesc ca turiști este într-o zonă securizată de armată, motiv pentru care turismul este în scădere, sărăcia în toi, clientela mică - așadar, așa cum spune polițistul în film "vrem ca oaspeții noștri să se simtă bine în orașul nostru". În lupta pentru supraviețuire, un act uman care ar fi putut să îl salveze pe băiatul decedat, dar care n-a avut loc, devine scuzabil, iar mărturia falsă în acte nu mai constituie o faptă ilegală.
Filmul poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere: însuși faptul că personajele centrale sunt exponenții a ceea ce s-ar putea chema rasa ariană: înalți, blonzi, ochi albaștri, educați, civilizați, iar omul a cărui moarte devine sursa nefericirii celor doi, (planând ca o netăcere fantomatică între ei până la final și distrugând, încetul cu încetul, stabilitatea aproape perfecta a conviețuirii celor doi), este un arab, poate fi un simbol sugerat al inutilității supremației rase albe asupra celor care, de-a lungul istoriei, au devenit un fel de paria pentru societate, exilați la marginea lumii prin redefinirea lor ca neindivizi. Pentru că umanitatea și bunătatea, sunt, într-un final, salvatoare.
Însă, povestea urmărește, totuși, degradarea fericirii unui cuplu bizar, a cărui bizarerie devine suspectă tocmai prin perfecțiunea lui. Un aspect interesant este acela că deși protagoniștii sunt de-o frumusețe ireproșabilă, cadrele îngreunează capacitatea spectatorului de a-i descoperi individual: apariția lor ca un cuplu este atât de pregnantă, încât individualitatea fiecăruia devine vizibilă abia atunci când între cei doi intervine "tăcerea" de-a mai putea fi unul cu celălalt. Cu multă minuțiozitate, căsnicia celor doi este redată prin scene în care urmărim îndeaproape viața în doi: de la micul dejun până la felul în care fac dragoste. Deși pare că este o relație care conține toate ingredientele unui mariaj fericit, în care ironia, sarcasmul, pasiunea, atingerile, paharele de vin, privirile dintre ei, relevă o conviețuire cât se poate de sănătoasă, încă de la începutul filmului se anunță în mod prevestitor faptul că mai mult decât o poveste de iubire, este o poveste despre cum iubirea e cel mai maleabil sentiment, care într-o clipă de neatenție, se poate transforma în exact opusul ei.
Iterarea cuplului pe care cei doi îl întâlnesc într-o cârciumă și bagajul emoțional (al unei relații la fel de nefuncțională) pe care îl putem sesiza din puținele scene în patru care au loc, este importantă pentru oglindirea unei teme a singurătății în cuplu care este general valabilă. Într-o vacanță în Italia, cei doi au ca singură activitate scufundările, activitate pe care ea o agreează, lui îi este incomodă și chiar imposibilă, nereușind să reziste presiunii adâncului apei. Motiv pentru care masculinitatea îi este afectată prin ideea unei competiții nenecesare în care ea, de mai multe ori, îi reproșează lipsa de acțiune, de inițiativă.
Deloc întâmplător, titlul filmului sugerează principala problemă a celor doi, redată în primul rând prin dialoguri eliptice: tăcerea, tradusă prin lipsa comunicării, devine sursa nefericirii, de aceea, drama principală care se întâmplă sub nasul lor și la care asistă incapacitați de ei însuși în a acționa, dă naștere cu atâta ușurință dramei interioare a cuplului, care betegește o liniște în care tăcerea urlă și care, probabil, devine ireparabilă și se soldează cu o moarte pe conștiință, o vină care nu se poate șterge și o viață în doi în care, de-atâta liniște, se face moarte a iubirii.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.