Quality slow cinema - Il Buco / Grota la TIFF, 2022

Când am citit prezentarea filmului - o reconstituire ficționalizată a aventurilor echipei de speologi care au cartografiat în 1961 pentru prima dată una dintre cele mai adânci peșteri din lume (aproape 700 de metri), mi-am compus involuntar în minte un film hollywoodian: după câteva planuri ansamblu în care vedem peisajul natural al intrării peșterii, urmează o introducere în care aflăm despre fiecare membru - cât de vorbăreț, cât de îndrăzneț este, cum o cheamă pe iubita lui și dacă este blondă. Apoi, intrăm în grotă. Se detașează rapid un protagonist, să zicem șeful expediției, care prin încăpățânare și determinare își conduce oamenii dincolo de provocările inerente: o prăbușire a unei stânci sau măcar o alunecare cu câteva oase rupte. Poate și unu-doi morți, în funcție de cât de mulți bani vor producătorii să scoată din film. Camera de filmat se bagă în fețele personajelor pentru cât mai multe close-up-uri luminate dramatic în low-key, situație pretextată diegetic de spațiile înguste ale peșterii și motivată dramatic de jocul fețelor și necesitățile dezvoltării conflictului. La sfârșit, cu toții sunt premiați de posteritate, eventual în plan ansamblu surprins de pe o macara, pe o muzică simfonică într-o gamă majoră.


Din fericire, Il Buco / The Hole / Grota e departe de stereotipuri cinematografice.

În primul rând, accentul nu cade pe individ, ci pe echipă. Nici un participant nu este personalizat - nu aflăm niciun nume - și niciodată camera nu insistă asupra vreunei fețe. Echipa este un personaj colectiv, un organism care funcționează în baza unor exerciții și explorări anterioare, în care fiecare știe perfect ce are de făcut, cum să se protejeze de pericole dar și cum să înainteze constant în adâncimile peșterii. Explorarea adâncimilor nu are dramatismul unui conflict între om și natură în care individul apare drept un zeu ce domină sau chiar subjugă natura sub voința lui de fier, ci exprimă armonia tăcută a unei echipe de profesioniști dedicați muncii și pasiunii lor.

Apoi, accentul nu cade exclusiv asupra speologilor. În paralel este introdusă și prezența unui bătrân țăran nenumit, un fel de spirit protector al locului. Bătrânul este aproape non-articulat, emite din când în când niște onomatopee cu care transmite mesaje tainice mediului înconjurător (nu știm dacă dă chemări vacilor pe care le paște sau pur și simplu comunică în vreun cod ancestral cu stâncile și arborii din jur). Ce este sigur este că sănătatea sa este invers proporțională cu avansarea exploratorilor.

În al treilea rând, filmul este compus majoritar din planuri-ansamblu, în care protagoniștii sunt permanent legați de mediul înconjurător. Începe cu călătoria cu trenul, apoi cu un camion al armatei pentru a ajunge într-un sat îndepărtat, pe care l-ai crede rupt de civilizație. În treacăt fie spus, nu este, pentru că până și aici a ajuns televiziunea cu programele sale de divertisment. Uimitor este că până și în peșteră se păstrează o distanță considerabilă între actori și cameră, neavând decât unu-două planuri medii.

Regizorul Michelangelo Frammartino surprinde tensiunea adâncimii gropii nu prin filmarea brută a stâncilor, ci printr-o punere în scenă inteligentă: din când în când, un speolog aprinde o foaie de revistă pentru a o arunca în hău. Șomoiogul incandescent se lovește de pereții umezi pentru a se stinge după mult prea mult timp. Alteori, aruncă o piatră și toți își ciulesc urechile pentru a auzi zgomotul înfundat al ajungerii la destinație și, prin aceasta, a evalua adâncimea. În contextul coborârii în necunoscut, astfel de gesturi banale devin grăitoare și te țin cu sufletul la gură.

Nu în ultimul rând, muzica și efectele sonore lipsesc. Se aud doar zgomotele naturii - șuieratul vântului, prelingerea apei pe roci, sau cele provocate de corporalitatea omului în mișcare - scrâșnetul bocancilor, pocnetul ciocanelor, etc. Rareori, un fluierat sau o comandă scurtă. Astfel, umanitatea se lipește și mai mult de natură, fără însă a se contopi în ea.

Jocul așteptărilor este temporizat, lent, dar te ține cu sufletul la gură din cauza nefamiliarității background-ului și pentru că menține permanent camera la distanță. Nu o dată ai senzația că vei fi părăsit în adâncimile întunecate și claustrofobe, experiență neașteptat de reușită la un astfel de film neconvențional.

Și tot neașteptată a fost reacția publicului TIFF. Obișnuit cu publicul cinefil bucureștean, am fost surprins să văd la un asemenea film o sală plină, în special tineri, care, pe deasupra, au mai și aplaudat la sfârșit. Nu au fost aplauzele entuziaste ale unui performance electrizant, ci aprecierea unei audiențe răbdătoare și inteligente.