Atlantida e un produs cinematografic ce șterge aproape complet granița dintre documentar și ficțiune, cu protagoniști despre care e greu să spui dacă sunt actori neprofesioniști sau oameni ai locului filmați din multiple și îngrijite unghiuri, un obiect hibrid ce se bazează în primul rând pe un melanj excepțional (montajul: Yuri Ancarani himself & Yves Beloniak) între imagine (același Yuri Ancarani & Mauro Chiarello) și muzică (Francesco Fantini, Sick Luke, Lorenzo Senni), ce aduc la lumină o lagună, un oraș și, mai ales, o generație. Un rezumat cu pretenții cinefile ar suna When Apocalypse Now meets Rebel without a Cause, rezultatul este La grande bellezza, secțiunea tineret.
Un grup de tineri ce își exprimă masculinitatea încă în formare pe baza curselor cu bărci de motor derulate mai ales noaptea în Laguna Venețiană, pentru care singura rațiune de a fi e de a bate recordul de viteză (85 km/h) al locului, pentru care orice fel de gest (e.g. furtul) nu e prea mare când vine vorba de tunat hidro-vehiculul, pentru care fata contează mai puțin ca barca (poate doar cu excepția clipelor când fata ia loc în barcă), pentru care fiecare tură pe apă se cuvine să fie însoțită de bașii grei ai boxelor ce asigură un Electric Water fără de sfârșit.
Dintre juni, filmul îl privilegiază pe Daniele (Daniele Barison), căruia îi rezervă un destin de rebel fără cauză, de individ cvasi-complet desprins de anturaj și de societate, de lup singuratic care face mare economie de cuvinte, dedicându-și toate forțele vieții pe apă, în perpetuă competiție cu ceilalți asemenea lui.
Pe măsură ce filmul curge, portretul social descris în paragraful anterior pălește în intensitate și personajul de plan secund, ce, în prima jumătate, abia își dezvăluie luminile nopții undeva în depărtare, devin protagonist. Orașul imaginației, visurilor și coșmarurilor atâtora dintre artiștii și anonimii vremurilor cucerește hulpav, mândru, majestuos, alunecos, finalul Atlantidei. O plimbare la ralanti pe canalele sale (cu camera culcată pe ape și barca avansând printre clădiri reale și clădiri reflectate, poduri arcuite în aer și poduri arcuite în apă, lumini de stradă și lumini de adâncuri) ca o coborâre în infern, că o promisiune de renaștere, ca o curgere implacabilă a apelor, timpului, vieții, prelungind somptuosul final Sorrentinian în ceva inclasabil, inenarabil, inubliabil.
Rareori apa și luminile nopții ei au fost privite pe ecran cu mai mare atenție la detalii și umilință din partea speciei pe care o reprezentăm. Asemenea personajelor Atlantidei, fiecare dintre spectatori se pierde, dispare în infinitul de culori, tonuri, presimțiri, chemări ale nopții maritime, ce înghite deopotrivă imagini, sunete, amintiri, viitor. Dacă e adevărat că Veneția se va prăbuși cândva în mare, atunci Atlantida e amprenta perfectă a ce va fi fost cândva fapta omului pe aceste pământuri și ape.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.