iunie 2022
Festivalul TIFF 2022
Varșovia. Un bloc. Nu e un bloc într-un cartier cu blocuri comuniste, nu suntem în Dekalog-ul lui Kieślowski. Suntem într-o zonă ceva mai bogată, o stradă tihnită, cu copaci înalți, iarbă tăiată la timp, case și blocuri cu puține etaje. La primul etaj al unuia dintre ele locuiește Pawel Lozinski, autor de cinema documentar, care are ideea de a așeza o cameră și o mică instalație de captat sunetul (un microfon fix, plasat pe micul gard ce desparte curtea blocului de stradă, un altul mobil, pe care îl mânuiește cu destul de mare greutate) și de a încercă să intre în vorbă cu trecătorii.

Pentru un an, în succesiunea primăvară - vară - toamnă - iarnă - primăvară, adulți, adolescenți, preșcolari, bebeluși, bașca o serie întreagă de căței, trec prin fața regizorului - scenarist - director de imagine. Adică a noastră, a celor care privim uimiți Film balkonowy / The balcony movie / Filmul din balcon, genul de demonstrație despre cum se poate face cinema relevant, deștept și ultra-emoționant cu minimum de mijloace și pe baza unei simple idei. Nu, asta nu înseamnă că tot cinema-ul trebuie să arate așa, ci înseamnă că cinema-ul poate să arate și așa. E o mică lecție atât pentru cineaști, cât și pentru spectatori.


Câteva zeci de oameni se opresc la îndemnul lui Lozinski, alții nu o fac, încă mulți alții n-au trecut proba montajului. Unii revin, cât să salute discret de pe trotuarul de vizavi sau să reînnoade conversația purtată cu o zi sau cu un anotimp înainte. Un bărbat apropiat de vârsta regizorului, eliberat din penitenciar și încercând să o ia de la capăt, se tot întoarce și tot povestește. E personajul unui scurtmetraj documentar încastrat într-un lungmetraj, la fel cum viața fiecărui om dintre cei pe care îi zărim pe strada unei zile e o poveste uriașă ce așteaptă să fie spusă, să fie ascultată.

Deși mobilă în anumite momente, camera e fixă în cam 90% din film. Privește în jos, oarecum abrupt. Trecătorii / Eroii privesc, zâmbesc, se confesează cu ochii spre camera plasată în înalt. E ca și cum acel personaj misterios din Dekalog, care apare când și când și privește mut personajele principale ale celor 10 episoade, și-ar fi luat chirie la etajul 1. S-a tot vorbit de natura divină a acelui personaj.

Poate că e așa ceva de găsit și în Film balkonowy / The balcony movie / Filmul din balcon. În confesiunile oamenilor, în amintirile lor, în gândurile lor despre viață și sensul ei (întrebările de bază, de "agățare", ale lui Lozinski), în regretele lor, în planurile lor de viitor. Poate că divinitatea aici e de găsit în aceste vremuri, coborâtă din ceruri prea îndepărtate.

Ori poate că, pentru a nu eșua într-o viziune eminamente lirică, divinitatea noii epoci e fix camera de filmat (instalată pe atâtea tipuri de echipamente) și că oamenii se opresc nu atât / doar pentru omul din balcon ori pentru întrebările lui, ci pentru acel obiect despre care știu, instinctual deja, că le poate asigura un fel de celebritate, un fel de ieșire din anonimat, un fel de nemurire (și iar am virat înspre lirism).

Mai important însă decât a chestiona motivația din spatele zecilor de oameni ce construiesc un film memorabil mi se pare să ne lăsăm duși de ce va să zică magia clipei, farmecul nebun al întâlnirii, al întâlnirii dintre doi oameni (protagonist și regizor), al întâlnirii dintre un om și propriu lui trecut / viitor, al întâlnirii dintre un om și gândurile / sentimentele sale. Pesemne că va se găsi, cândva, un scriitor care să imagineze o proză scurtă în care să descrie ce se petrece în mintea / inima unui om care tocmai a trecut / care se pregătește să revină prin fața balconului cu film.

Mai e ceva ce merită spus despre Film balkonowy / The balcony movie / Filmul din balcon (și, prin ricoșeu, despre acel Dekalog, nu degeaba Kieślowski e un fel de invitat special al TIFF.21, ediție ce găzduiește și un Focus Polonia). Există o seamă de filme poloneze (și românești, și sârbești, și, mergând mai departe în timp, italiene) ce reușesc să transforme blocul, micile spații verzi și alei din jurul lui într-un micro-univers în care viața chiar merită trăită. E poate singura artă ce a reușit să transforme citadinul crescut pe bază de explozie necontrolată a industrializării și a migrării masive de la sat la oraș într-un spațiu al viețuirii de calitate comparabilă cu cea a casei, vilei, conacului ori castelului, a blocului de burghezie înstărită ori a zgârie-norului de metropolă.

Ne-am împăcat cu viața la bloc, am învățat să recunoaștem printre noi ceea ce atribuiam exclusiv unui Dumnezeu plasat undeva foarte departe, poate că ăsta a fost unul dintre sensurile vieții noastre recente, domnule Lozinski:).


Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.

1 comentariu

  • Despre cronica de film
    Cornelia Topală, 21.06.2022, 14:15

    Citesc cu foarte multă plăcere cronicile domnului Mihai Brezeanu. Există în ele nu numai informație, ci și un fel de emoție trăită în preajma artei. Felicitări!

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus