În prezentarea proiecției, dar și la sesiunea de întrebări ulterioară, regizoarea a vorbit despre procesul de creație al producției. Nahschuss / The Last Execution a prins contur pe ecranele din toată lumea după zece ani de geneză, dintre care opt au fost rezervați în principal cercetării, și doar douăzeci și patru de zile filmării. Pentru creionarea scenariului, Stünkel a citit mii de documente din arhive - menționând că există acte care puse cap la cap ar însuma 111 kilometri de informații - și a vorbit cu martori și prizonieri. Pentru a fi "cât mai aproape de această ființă umană" și de cele ce s-au întâmplat cu doar patru decenii în urmă, a încercat să filmeze cât de mult s-a putut în interiorul clădirilor istorice și în locurile în care Teske a pășit.
Franz Walter este personajul inspirat de nefericita ultimă victimă (directă) a sistemului. În urma rezultatelor academice remarcabile, îi este oferit un post de profesor universitar, însă până la eliberarea acestuia este nevoit să lucreze pentru serviciul socialist de informații. Talentul și pasiunea lui îl transformă fulgerător într-un pion indispensabil al superiorilor săi, dar observându-le tacticile neortodoxe, conștiința lui Walter începe să îl macine. Într-un final ea îi va aduce și moartea, cu puțin ajutor de la o persoană foarte dragă protagonistului.
Scena de debut a filmului îl regăsește pe Walter stând complet gol în fața unui geam, poziție în care se va afla din nou mai târziu, printr-o simetrie bizară, când este luat în arest. Îl urmărim cum se cuibărește lângă iubita lui, Corina, și, după câteva momente romantice, o cere în căsătorie fără inel de logodnă. Ea propune varianta unui inel din pix, pentru ca decizia să fie reîmprospătată după fiecare spălare - a păcatelor, am putea anticipa noi. De fapt, exact în asta rezidă farmecul peliculei germane. Știm deja din titlu ce se va întâmpla, nu este o surpriză faptul că va fi executat. Așa că suntem conștienți că fiecare mutare pe care o face și fiecare eveniment prin care trece îi pecetluiește soarta. Tocmai din acest motiv, extazul pe care îl resimte perechea proaspăt logodită în momentul în care se mută într-un nou apartament, luxos, primit de la stat este atât de straniu și neliniștitor. Corina merge chiar atât de departe încât să exclame "parcă s-a întâmplat o minune". Dar noi știm. Stünkel se joacă tacticos cu luciditatea noastră și ignoranța personajelor.
Actorul Lars Eidinger își calibrează uimitor emoțiile în rolul protagonistului, trecând de la deschidere sufletească la izolare, vinovăție, disperare și incapacitatea de a-și comunica sentimentele nici măcar soției sale, iar viclenia aproape imperceptibilă a Corinei este interpretată impecabil de Luise Heyer. Însă unul dintre personajele cele mai fascinante este unul secundar. Jocul actoricesc al actorului Devid Striesow în rolul informatorului Dirk Hartmann amintește de interpretarea sumbră a colonelului Hans Landa de către Christoph Waltz în Inglorious Basterds. Aceeași falsă bunăvoință, aceeași politețe amenințătoare și aer de superioritate subtilă o regăsim și la colegul de muncă al lui Walter, care odată cu trecerea timpului ajunge, precum un Lică Sămădăul modern, să o seducă pe Corina și să îl trimită pe protagonist pe drumul spre dezumanizare.
În ce privește estetica, Nahschuss / The Last Execution își prezintă imaginile într-o cromatică ștearsă, în nuanțe de maro/bej, tipice Republicii Democrate Germane - singurul moment în care culorile sunt vibrante este marcat de excursia personajelor în Germania de Vest, un contrast subtil, dar simbolic. Muzica se regăsește în film doar sub formă diegetică, adesea provenind de la pick-up-ul protagonistului. Adevăratul ritm al peliculei este dat de respirația protagonistului, acesta fiind și motivul pentru care regizoarea alege să nu adauge muzică fără justificare narativă. Camera este subiectivă, câteodată închipuind perspectiva protagonistului, alteori fiind propriul ei personaj, "un corp ce stă în încăpere".
Momentul de climax al filmului este atins atunci când Walter reajunge față în față cu soția lui, despre care i s-a zis că l-ar fi trădat. Este de asemenea singura informație vitală pe care noi ca public nu o deținem și pe care o aflăm simultan cu protagonistul (iar dacă nu vreți să aflați înainte de a vedea filmul, nu citiți ultimul paragraf al acestui text). La fel ca el, nu știm dacă să o credem sau nu. Am văzut manipulările inumane la care pot recurge astfel de personaje pentru a distruge psihicul unui om. Însă scena de câteva minute în care cei doi nu scot niciun cuvânt, comunicând doar prin gesturi și mimică, este deopotrivă revelatoare și migălos construită - deși poate fi puțin prea emoțională pentru anumite gusturi.
Nu înțelegem de ce a făcut-o. Probabil nici ea nu înțelege, nici până în ziua de azi. Și e în viață. Adevărata soție a lui Teske e în viață. A făcut închisoare, și-a schimbat culoarea părului, orașul și numele de familie, a încercat să se sinucidă, nu au lăsat-o. Cei din Stasi erau mereu cu ea. Dar a supraviețuit. Cu câteva mici modificări ale existenței, a supraviețuit. Ceea ce nu se poate spune despre cele 166 de victime împușcate în spate pe neașteptate. Pentru ei nu e de ajuns să își schimbe coafura.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.