Dilema nu durează prea mult. Nazar, de altfel adolescent cuminte, dar încăpățânat, decide soarta tuturor printr-un act de teribilism.
Deși departe de a fi un stâlp al societății, un element model al comunității, acum îl vedem pe Pamfir cum își ia foarte în serios datoria de tată. Insistă asupra respectării cuvântului dat; apreciază sinceritatea și corectitudinea chiar și atunci când asta poate duce la falimentul personal. După trăznaia cât casa (mai exact, cât casa Domnului) a lui Nazar, băiatul promite că va participa la repetițiile din biserica neoprotestantă căreia îi aparține mama sa. Și se ține de cuvânt. Însă, în momentul concertului public, nu cântă. Pentru că nu a promis și asta. Iar taică-su, Pamfir, zâmbește satisfăcut. Fiu-său este credincios cuvântului dat, dar și vertical în alegerile sale.
Educația pe care o dă fiului său nu se conformează valorilor de obediență nerușinată, nevertebrată preamărite în societatea post-comunistă. În sat, "domnul" Oreste este micul dumnezeu local care ține în propriul buzunar poliția, grănicerii, pădurării. Este lăudat ca un stâlp de către mass-media și chiar de către biserică. Mafiotul ajuns lider moral pune un diagnostic fără drept de apel asupra putreziciunii morale.
Într-o scenă emoționantă, întreaga familie a lui Pamfir se plimbă prin pădure, când aud zgomote ciudate, care ar putea fi lupi sau alte sălbăticiuni periculoase. După un moment de spaimă, cei trei încep să latre și să urle, dându-și curaj unul altuia și simțindu-se, pentru o secundă, o haită redutabilă.
Pentru a exprima acest îngheț al speranței, acțiunea se petrece în câteva săptămâni de iarnă. Anotimpul astfel ales face ca tonurile să fie reci, albăstrii, aerul cețos, iar pământul noroios - atunci când nu se acoperă cu o pătură neprietenoasă de zăpadă. În contrast, în intimitatea familiei, cromatica devine de un roșiatic primitor, cald.
Dar oricât de unită în dragoste ar fi familia, ea este macerată de disoluția socială și nu rezistă în fața haitelor celorlalți. Căci în satul ucrainean închipuit de Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk, omul este lup pentru om. Carnavalul tradițional al zonei, în timpul căruia oamenii se deghizează în lupi, este doar extrapolarea simbolică a canibalismului social, a colapsului în funcționarea instituțiilor și lipsei perspectivelor de dezvoltare umană și economică.
În tot acest peisaj licantropic, Pamfir încearcă să își găsească umanitatea chiar și atunci când disperarea devine religie. Îndreptându-se spre o execuție mafiotă, Pamfir citează din Miorița românească, o moștenire culturală rămasă de la bunicul său român. Fatalitatea în fața violenței pe care urma să îndure îi conferă o aură romantică neașteptată. Mai mult, această atitudine valorică este exprimată printr-un trop cultural familiar publicului român.
Astfel, Pamfir dezbate virtutea morală a bărbației, una dintre cele patru virtuți cardinale. Bărbăția (sau curajul, cum este uneori tradus grecescul andreia) este interpretat îndeobște ca virtutea de a-ți înfrunta neputințele și propriile patimi.
Filmul ucraineanului Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk interpretează virtutea antică în primul rând ca determinarea de a te ridica în fața nedreptății, de a rezista corupției, chiar și atunci când ești nevoit să faci compromisuri cu ea pentru a-i ajuta pe cei dragi. Dar, bărbăția din Pamfir are și un sens fizic. Ea înseamnă, la o adică, și capacitatea corporală de a lupta cu pumnii și rezistența de a încasa. Iar această fizicalitate nu face altceva decât să lumineze și mai bine latura spirituală a virtuții.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.