Și începi, sub impactul inerent al empatiei, să-ți socotești copilăria în câtă iubire ai primit, să-ți recunoști fricile cele mai adânci care te zgârie până când lasă cicatrici, să faci o trecere în revistă a maturității pe care, de cele mai multe ori, o trăim ca atare, fără să realizăm că suntem produsul ADN-ului nostru, al copilăriei noastre, a școlii la care am mers, a arborelui nostru genealogic, a căminului în care am crescut. Suntem produsul tuturor Crăciunurilor în familie. Suntem produsul fericirii sau nefericirii părinților noștri.
Mensajes privados / Mesaje private e un film experimental scurt cât o oră de terapie în care n-ai apucat să vorbești despre tot ce ai fi vrut: cele opt povești, prin încărcătura emoțională a unor mărturisiri dureros de sincere, devin copleșitoare. Întâi te așezi confortabil în scaun și te întrebi dacă n-o să te plictisești. Apoi te întrebi dacă așa o să fie tot filmul: oameni care se uită într-o cameră și vorbesc. După care, doamna din spate clefăie popcorn într-un mod enervant și te perturbă. Apoi în sală se face un fel de liniște ciudată, oamenii devin atenți, niciun telefon nu mai cade pe jos: e liniștea bunului simț care tace în fața sincerității unor oameni care decid, printr-un act curajos, să vorbească despre traumele lor.
Montajul poveștilor care se întrepătrund e foarte iscusit făcut: când ajungi pe muchia plânsului, plânsul ți se taie și o altă poveste începe. Doar că la un moment dat, pentru că fiecare poveste are un climax, ajungi să trăiești opt puncte culminante a opt povești dureroase, în decursul unei singure ore și te faci țăndări. Ieși afară, fumezi o țigară și plânsul nu se termină: în timp ce plângi pentru poveștile altora, plângi pentru tine.
Faptul că filmul a fost făcut în pandemie, cred că influențează tonul cinematografic al cadrelor care dau senzația unei goliciuni pe care am mai observat-o și în alte documentare făcute în perioada Covid19 - ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt la fel de relevante și în afara acestui context care ne-a îngrămădit într-o singurătate din care am ieșit un pic mai șchiopi, uman vorbind. Dar cred, totuși, că această perioadă din viața noastră a reprezentat un mare șoc emoțional care a scos la suprafață nevoia de-a face filme care să expună suferința umană, general valabilă, tocmai pentru a înțelege că nu suntem singuri. Că viața poate să fie îngrozitor de dură. Că trecutul nerezolvat vine peste tine cu furia unui taur care te-mpuge-ntr-un zid. Că oricât s-ar da peste cap Simone de Beauvoire să distrugă mitul familiei și al maternității (citat care apare în film), trebuie să înțelegem că omul are nevoie de-o mamă și un tata așa cum are nevoie de un braț stâng și un braț drept. Că avem nevoie de iubire, de armonie, de comunicare, de apartenență.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.