Buena Vista Social Club, regizat de Wim Wenders, este un foarte frumos omagiu al neuitării unor artiști cubanezi, a căror existență artistică este îngropată sub tăvălugul dictatorial al epocii lui Fidel Castro. Meritul este al omului mai sus amintit, care a răscolit un continent pentru a redescoperi o parte din muzica acestora și de-a o scoate la lumină. Probabil că nu degeaba există o lege nescrisă a faptului că arta adevărată supraviețuiește timpului, sau dacă timpul nu e îngăduitor și o îngroapă în scorburile uitării, ea își găsește drum prin istorie pentru a putea fi revelată lumii. Un alt exemplu care îmi vine în minte când scriu aceste rânduri, este povestea lui Rodriguez, frumos enunțată cinematografic într-un documentar numit Searching for Sugar Man, datorită căruia am aflat de acest muzician formidabil care poate, ar fi putut cu ușurință să atingă notorietatea lui Bob Dylan dacă soarta nu i-ar fi fost îngreunată de piedici mai mult sau mai puțin inexplicabile.
Mă uit peste umărul minții și răscolesc în minte artiștii sud-americani și, deși rezonez mai mult cu mizeria sufletească îmbuibată de vodkă a muzicii rusești și / sau ucrainene, deși fredonez cu mai multă lejeritate cântecele franțuzești ale lui Jaques Brel sau Edith Piaf, deși Rolling Stones mă face să urlu de bucurie iar Bach îmi produce stări care mă fac să mă simt demnă de-a trăi pe-un pământ în care cineva a putut crea asemenea capodopere, totuși, există ceva în cultura americo-latină care-ți rostogolește sângele în vene cu viteza unui porsche pe-o autostradă de sute de kilometri.
Muzica lor (a artiștilor cubanezi, cei care apar în acest film, dar și în general) are ceva palpabil, recognoscibil, uman. Muzica lor e muzica străzii și de aceea n-are nevoie de explicații, n-are cum să nu te modifice, să nu-ți salte sufletul și să nu-ți trezească bucuria vieții. Mi s-a întâmplat asta ascultând pentru prima oară Chavela Vargas care mi-a întors sufletul pe dos ca pe-o cămașă roșie, din dantelă. Mi s-a întâmplat asta citindu-l pe Llosa și făcându-mi-se poftă de Peru, de bodegi în care miroase a rom și-a tequila, de pasiune în hoteluri pestrițe. Mi s-a întâmplat asta citindu-l pe Gabriel Garcia Marquez într-o vară, pe plaja unei insule grecești, liniștite și aș fi dat orice să traversez continentul european și să ajung într-un Macondo al miilor de Aureliano Buendia. Mi s-a întâmplat asta, ascultând, cu mult înainte de-a vedea documentarul, albumul Buena Vista Social Club.
Documentarul pe care l-am revăzut aseară (21 iunie 2022), în cadrul TIFF-ului, este, mai mult decât un film, un prilej de bucurie la vederea unor oameni precum Eliades Ochoa, Omara Portuondo, Manuel "Guajiro" Mirabal, Barbarito Torres, Jesús "Aguaje" Ramos, trecuți de o anumită vârstă (considerabilă), dar de-o carismă și o simplitate absolut mișcătoare.
Fără fasoane de prisos, fără pretenții, dar cu umor, pasiune, talent, duioșie, avem ocazia de-a descoperi capacitatea creatoare a unor artiști pe care niciun conservator, nicio școală de muzică, niciun curs nu ți-o poate da. Pentru că atâta vreme cât muzica este cântată din toți mușchii, atâta vreme cât se naște cu ușurința și normalitatea cu care crește firul de iarbă, atâta vreme cât ea e necesară omului care o cântă, n-are cum să nu fie cel puțin revelatoare și obligatoriu mai puternic îmbătătoare decât tot alcoolul lumii.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.