Este un film cu eroi, în răspăr față de tipologiile din această categorie de producții - o parodie inteligentă, se vede asta din toate referințele intra și meta-textuale, pe care regizorii le jonglează cu măiestrie. E ceea ce Bahtin numea etapa firească a unui gen artistic care și-a epuizat resursele, trecînd în parodie ca formă de regenerare și reînvestire de sens. Se pare că și tema călătoriei în timp și a multiversurilor - ce a generat o perioadă bună interpretări serioase, complexe, profunde - a ajuns în stadiul reinventării. Căci Everything Everywhere All At Once, unul dintre filmele mult-așteptate din Supernova TIFF-ului, nu își propune să dezbată științific nici o teorie cuantică, teorie a butterfly effect sau teoria relativității. Trebuie precizat că pînă și logica așa cum o știm a multiversurilor - oricum o supoziție încă nedemonstrată de știință - este răsturnată și reambalată într-un nou set de reguli, adesea ridicole, hilare.
Michelle Yeoh, pe care poate o știți din Crazy Rich Asians, este protagonista acestei aventuri, un personaj cu probleme aparent banale, de familie - o relație dificilă, dar fără mari drame, cu fiica ei, și de serviciu - este proprietara unei spălătorii și nu știe cum să se descurce în hățișul birocratic. De altfel, la biroul de taxe începe aventura ei în multiversuri. Este momentul-zero, cînd soțul ei, Waymond - un fel de Obi Wan venit din Alfa-verse, planul superior al existenței, unde personajele au descoperit tehnica de a face salturi prin diferite variante de lumi -, o inițiază pe Evelyn în noua ei misiune, să salveze multiversul. Și cea mai grea parte nu este, cum poate ați crede, să învețe să jongleze prin feluritele forme de existență a ei și a oamenilor cunoscuți, ci să se lupte cu varianta (aparent) malefică a fiicei ei - Jobu Tapaki. De ce ar vrea Jobu Tapaki să distrugă lumea? Important de reținut este că în filmul Daniels-ilor (așa cum este cunoscut duo-ul Dan Kwan și Daniel Scheinert), nu se mai merge pe dualitatea bine-rău ca în filmele Marvel. Nu prea mai există aici eroi vs. anti-eroi. Dihotomia aceasta se reflectă, de fapt, în conștiința fiecăruia dintre personaje.
De obicei, în filmele despre călătorii în timp, este nevoie să se îndeplinească o serie de condiții clare pentru a se realiza saltul. În Everything Everywhere... personajele au și ele elemente care le permit trip-ul, doar că nu trebuie să fie nimic extravagant și complicat tehnic, uneori e suficient să mestece o gumă sau să se taie cu hîrtia pe deget, ca să se declanșeze triggerul. Încă ceva - călătoria se realizează strict mental, practic conștiința unui personaj din universul x se teleportează în doppelgänger-ul din universul y și îl locuiește cît timp are nevoie - sau cît îi permit condițiile din acea lume. Trecem din univers în univers, în unele condițiile de viață sînt extrem de stranii, de pildă oamenii au în loc de degetele de la mîini crenvurști, și vedem felul în care relația dintre Evelyn și Joy se conturează diferit, însă firul roșu este încercarea de a ajunge la o apropiere între ele, la o comunicare reală, încărcată de sens. Cu adevărat surprinzător, ușor anti-climatic este twistul din final, cînd această comedie-thriller sci-fi cotește spre dramă psihologică și veți înțelege rațiunea ce a stat la baza întregii călătorii metaversice.
Pe un alt ritm și o altă tehnică, ingenioasă și atent lucrată, a colajului de hîrtie animat, care reconfigurează coșmaresc povestea din The Langoliers, filmul din 1995, adaptat după Stephen King -, The Timekeepers of Eternity, în regia lui Aristotelis Maragkos, ne invită într-o altă călătorie în timp. De data aceasta, nu în multiple universuri paralele, ci într-unul singur, o lume ce poate să fie post-apocaliptică, în care ultimii oamenii rămași sînt cîțiva pasageri dintr-un zbor către Boston.
Declanșatorul rupturii spațio-temporale este un gest aparent banal, dar repetat obsesiv, intens, care ascunde o încărcătură atît de mare de emoții, temeri și chiar traume, încît, ca o stea care face implozie și formează o gaură neagră ce absoarbe totul, dereglează toate normele știute de funcționare a vieții: Craig Toomey (Bronson Pinchot), pasager în avionul care rămîne suspendat între lumi, rupe compulsiv hîrtii, pentru a-și calma anxietatea. Doar că gestul are efect de forță contrară: cu cît rupe mai înfrigurat hîrtiile, cu atît se produc mai multe breșe în ordinea existenței.
Precum eroul central, creînd o formă de mise-en-abyme, regizorul "rupe" și el din ce în mai haotic cadrele, adîncindu-și personajele într-o atmosferă dincolo de limita posibilului, în care acești ultimi supraviețuitori în universul de hîrtie încearcă să regăsească punctul zero, să inverseze cronologia și să revină în lumea lor. O misiune ce pare destinată eșecului, pentru că toate aceste personaje sînt atrase ca de un cîmp magnetic în mintea lui Toomey, obsedat să ajungă la o întîlnire de afaceri, cu orice preț. Ne dăm seama că disperarea lui este declanșată de spaima că își va dezamăgi tatăl, traumă nerezolvată din copilărie, și atunci apare clar că închisoarea în care au ajuns toți, universul populat de amenințătorii langolieri este subconștientul lui Toomey, care colapsează sub greutatea presiunilor autoimpuse. O legătură specială se creează între Toomey și Dina (Kate Maberly), fetița oarbă și rănită din avion, un soi de alter-ego al bărbatului, care, prin discursul său calm și extrem de matur, încearcă să îl facă să se împace cu sine.
Dincolo de trăsăturile clasice ale filmului sci-fi, horror, fondul se conturează a fi unul de introspecție, chiar de dramă psihologică. Ce formulă inedită, flamboaiantă de a vorbi despre ceva atît de simplu și complex în același timp - nevoia umană de a fi acceptat și de a primi afecțiune. Lipsa de iubire naște monștri. Iar Aristotelis Maragkos, via Stephen King, a ales să coboare în mîlul subconștientului, în acea twilight zone înfricoșătoare, eerie, angoasantă, de unde nu mai există întoarcere. Nici trecutul, nici viitorul nu mai sînt posibile, uneori trebuie doar să te împaci cu pierderea.
Poate la prima vedere nu există o legătură între cele două filme pe care le-am alăturat. Sînt diferite și ca stilistică, și ca abordare, și ca tehnică. Da, ambele pot fi considerate sci-fi, deși limbajul vizual este radical altul. Ce m-a determinat să le aduc în același articol a fost însă felul în care aceste filme ne poartă prin lumi fantastice, imposibile și extravagante, sumbre și excentrice, pentru a ne readuce, mai lin sau mai brutal, în micul univers interior, acolo unde începe și se sfîrșește totul.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.