Din acest punct de vedere, Smagen af sult / Totul pentru o stea Michelin începe bine: cu fileuri de pește rumenite cu o lampă de bucătărie exact cât trebuie doar pe exterior, cu tentacule de caracatiță doar puțin încinse pentru a căpătă o ușoară tentă arămie, cu fructul pasiunii tăiat drept, flambat și aranjat în linii paralele, iar la final, cu un strop de sos aranjat cu precizie. Responsabilul acestei coregrafii gastronomice este Carsten, un master-chef arătos (Nikolaj Coster Waldau), el însuși mânat de la spate prin tandemul plin de chimie pe care îl formează cu soția sa, Maggie (Katrine Greis-Rosenthal), o femeie puternică și senzuală, motorul de ambiție care a pus pe picioare restaurantul lor haute cuisine.
Totul pare numai bun de savurat. Salivezi puțin în momentul unui close-up pe mușchii mandibulei lui Nikolaj Coster Waldau, surprinși din spate, ca să te poți identifica și mai bine cu personajul. Te pregătești deja să trăiești, prin ecran, savoarea bucătăriei, senzația de lux a restaurantului sau dansul hormonal al protagoniștilor. Din păcate, toate aceste ingrediente de succes își pierd treptat personalitatea într-un ghiveci moralizator.
Aflăm, dintr-o sursă secretă, că soția este încurcată cu un alt bărbat. Efectul incitant este pierdut rapid pentru că, dezamăgitor, este imediat judecată din punct de vedere moral: apare ca iubită de soț și cu doi copii adorabili. Este, așadar, o mamă denaturată și o femeie adulterină în formă agravată. Judecata burgheză o înfierează: nu ar trebui să se lasă pradă dorințelor pentru că are tot ce-și dorește. Înghițim crizele familiale (prăjite cam mult), precum și detaliile (cu gust de murături în oțet) ale adulterului. În ansamblul judicativ se aruncă și salata descrierii fetiței care suferă psihologic din toată această degradare a mediului familial, respectiv detaliul forțat al unei posibile intoxicații cu ciuperci otrăvitoare a băiețelului, urmat de dispariția lui, în timp ce mama vorbește la telefon cu amantul său.
În momentul în care află un zvon că evaluatorul - tot secret - trimis de ghidul gastronomic Michelin e probabil să fi mâncat la ei în restaurant un fel de mâncare alterat, acțiunea începe să se scalde într-o maioneză de pseudo-thriller, cu arome de telenovelă, desfășurată pe fundalul localurilor de lux din Copenhaga, ceea ce îți dă senzația unui ghid turistic sub sloganul "Visit Copenhagen, orașul gusturilor rafinate"
Pe alocuri, răsar și replici kitschoase anti-capitaliste (precum ketchup-ul de supermarket) cum că haute cuisine e semn de snobism și că este rezervată oamenilor cu bani. Da, asta știm cu toții, dar tocmai de asta am fi interesați să fim duși prin cinema către o experiență dincolo de posibilitățile noastre, să explorăm o lume rafinată și diferită de ceea ce ne poate oferi universul gustativ și valoric al unei șaorma mâncate la colț de stradă. Mai mult, în cazul publicului est-european, obișnuit cu mâncarea gătită în casă în urma deceniilor de frustrare proletară și înfierare a luxului, este nevoie de educație și încurajare pentru transforma mâncarea într-un ritual, pentru a face un salt senzorial dincolo de ceea ce ne putem permite. Din păcate, exact asta refuză filmul, care alunecă, cum spuneam, într-o moralizare (cu gust de produs semipreparat) de genul "familia este celula societății".
Totuși, acest gyros, deși cu o aromă promițătoare la început, poate fi mâncat cu poftă. Nu pentru că ți-ar gâdila papilele, ci pentru că întărește gusturi cuminți, familiste. Într-o secvență strategic amplasată în dezvoltarea acțiunii, întreaga familie mănâncă un senviș în fața unei gherete și este surprinsă într-un plan-ansamblu insistent. O astfel de imagine dorește să preamărească familia, ceea ce ar fi lăudabil într-un alt fel de film, dar aici nu reușește decât să submineze promisiunea de gastronomie rafinată de la început.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.