Multe dimineți din primăvara anului 2022 au început cu mine întrebându-mă: dac-ai putea să omori un om rău, fără să pățești nimic, ai face-o? (Nu. Pentru că pe retina minții mele, când simt nevoia profundă și imediată de a face rău cuiva, mi se derulează o oră de religie din clasa a opta: când omori un om, toate păcatele lui revin asupra ta.) Și totuși, multe dimineți din primăvara anului 2022 au început cu mine, întrebându-mă dacă aș putea să omor un om.
Multe dimineți din vara anului 2022 au început cu mine care, din când în când, îmi aduc aminte că în Ucraina e război. Când n-ai un tata mort de-o moarte inutilă a unui război inutil, când n-ai un logodnic pe front, când n-ai un copil care n-a mai văzut lumina soarelui de zile-ntregi, când n-ai o mamă pe care nu mai ai în ce spital s-o tratezi, când ai ce mânca, când ai unde dormi, când ai ce munci, e atât de simplu să începi să-ți instalezi confortabil uitarea într-un cătun al minții, e atât de simplu să-ți fie milă în continuare, dar cu detașare, când te perinzi pe la raionul cu vin de la Mega Image și în timp ce îți ții iubitul de mână, să evoci firav, compătimitor, dar degeaba, imaginea a unui cum ar fi fost dacă ne nășteam în Ucraina. Sau în Rusia. Nici nu știu ce e mai grav. Pentru că, din păcate și din fericire, e în instinctul omului să uite, să se protejeze, să trăiască, să supraviețuiască, să facă să-i fie lui bine.
Aseară am văzut documentarul Navalny, regizat de Daniel Roher, la TIFF, care m-a pălit din nou prin aducerea aminte a contextului pe care îl trăim și prin reiterarea unei dictaturi criminale care se desfășoară într-un est friguros al lumii, care nu se poate racorda -nu doar la o democrație și un sistem principial european-, ci nici măcar la nevoile de bază umane, ale unei societăți.
Pe lângă faptul că Alexei Navalny este unul dintre oamenii pe care e imposibil să-i ratezi ca potențial subiect pentru un documentar, pe lângă o radiografie a unei societăți corupte până în măduvă, pe lângă investigația unui caz de otrăvire scos la iveală într-un mod iscusit, pe lângă infinitele monstruozități care se întâmplă și despre care noi(/eu) cunoaștem o mult prea mică parte, documentarul produs de HBO este, până la urmă, despre necesitatea curajului. Sau mai degrabă, despre necesitatea de-a dezbate curajul unor oameni, care decid să pună lumea la loc în țâțâni, sacrificându-se pe sine, sacrificându-și familia, viața, în numele libertății pentru care prea puțini mai au forța să lupte.
Documentarul urmărește viața lui Navalny - opozantul lui Putin -, de la momentul otrăvirii sale cu novichok, în august 2020 și până la întoarcerea acestuia înapoi, în Rusia, în ianuarie 2021. În urma vizionării acestui film, m-am gândit la două tipuri de curaj: acela al lui Zelenski - care după părerea mea este la momentul actual un fel de rockstar politic, tragic, al unui context istoric scris de o mână sângeroasă, care ar fi avut sute de șanse să fugă din calea războiului într-o Americă oblojitoare, dar care a refuzat și rămâne până în ultima clipă alături de poporul ucrainean. Și curajul lui Navalny, care în urma unui act la fel de curajos, dar aș zice un curaj amestecat cu un soi de inconștiență asumată, se întoarce alături de poporul rusesc și intră în închisoare.
La fel ca atunci când am citit știrea revenirii sale în Rusia ca și acum, după ce am văzut acest documentar și mai ales în urma faptului că între timp a început războiul, m-am gândit: de ce? De ce și pentru ce să se întoarcă? De ce și pentru cine să-și lase în urma familia? De ce și în numele a ce să-și riște liberitatea în vreo închisoare rusească, pe nedrept? Nici atunci și nici acum nu știu să-mi răspund. Probabil pentru că un adevărat lider nu luptă de la distanță. Un adevărat lider se revoltă cot la cot cu cei care ies în stradă, simte pe propria piele neajunsurile unui stat care-ți îngrădește dreptul la libertate prin inventarea unei alte libertăți schingiuite de cenzură, interdicție, anihilare. Bunică-miu avea o vorbă: poți stârpi boala din corpul unui om, dar nu-i poți stârpi o idee din cap. Or atâta vreme cât o mare parte din populația Rusiei trăiește susținând operațiunea specială din Ucraina, atâta vreme cât pentru ei The big brother se înfățișează ca un lider pe care îl urmează bezmetici, atâta vreme realitatea este reinventată prin intermediul presei și a televiziunii, devenind astfel ceea ce se cheamă spălare pe creier, mă mai întreb încă o dată? De ce și pentru ce să riști totul?
Fata lui vorbește la un moment dat în documentar și, cu lacrimi în ochi, povestește cum tatăl ei i-a ratat absolvirea. Și totuși mărturisește că și dacă n-ar fi vrut să se întoarcă înapoi în Rusia, ea tot i-ar fi cerut să-și adune curajul și să plece.
Am un tată. Am o mamă și am o soră. Am o țară fertilă pentru corupție și la fel de fertilă pentru război. Am două picioare care m-au dus de multe ori în piața Victoriei. Am o mână dreaptă cu care votez. Am un tată. Care nu e Navalny și tata mă are pe mine care nu sunt fiica lui Navalny. Ce i-aș spune, totuși, lui Navalny dacă mi-ar fi tată, el fiind încă, în închisoare, de la întoarcerea sa în Rusia?
Că și Don Quijote e personajul meu preferat și despre curajul lui aș scrie o teză de doctorat, dar într-un final, când are cine să te aștepte acasă, pentru ce să te lupți cu morile de vânt?
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.