2. Cea mai ingenioasă idee de scenariu: montezi o cameră pe balcon și stai de vorbă cu trecătorii. Asta a făcut Pawel Lozinski și a ieșit Filmul din balcon / Film balkonowy, un amestec inedit de povești vesele sau triste, profunde sau banale, dar toate pline de căldură și umanitate. Regizorul (scenarist, în același timp) pare că vrea să își clarifice pentru el însuși care este sensul vieții și atunci îi provoacă pe cei care îi trec pe sub balcon să se oprească o clipă pentru a-și reconsidera propriile existențe.
3. Cel mai inteligent și puternic film, căruia e greu să îi găsești cusur: Căpitanul Volkonogov a scăpat / Kapitan Volkonogov bezhal (r. Natasha Merkulova și Alexey Chupov). În excelenta tradiție a cinematografiei ruse (care cred că nu poate fi negată, indiferent de contextul politic pe care îl trăim), pelicula ne pune în față o oglindă și ne obligă să ne întrebăm dacă iertarea este posibilă și mai ales ce rol are adevărul într-o lume dominată de violență și minciună. Căpitanul Volkonogov a scăpat / Kapitan Volkonogov bezhal e un thriller făcut ca la carte, cu călăi și cu victime, o poveste ce pare desprinsă din trecut, dar care este mai actuală ca oricînd.
4. Cea mai năucitoare scenă: finalul din Atlantida / Atlantide (r. Yuri Ancarani). Că există o Veneție ascunsă privirii și pe care nu o poți cunoaște într-un sejur banal, bănuiam. Dar ce ne arată Ancarani în Atlantida mi-a depășit așteptările și a fost peste închipuirea mea. Yuri Ancarani este la bază artist video și a filmat ultimele 10 minute ale documentarului dintr-o barcă, de la nivelul apei, cu camera răsturnată. Personajele și replicile dispar, iar realitatea și reflectarea realității în luciul lagunei se întrepătrund într-o realizare tehnică magistrală în care te scufunzi, conștient de voluptatea halucinantă a unei experiențe irepetabile. Nu cred că mă voi mai putea gîndi de acum încolo la o plimbare pe canalele din Veneția fără să aud beat-ul bașilor din Atlantida și fără să revăd cu ochii minții această veritabilă coborîre în infern care m-a lăsat fără grai. Este unul dintre cele mai copleșitoare finaluri de film pe care le-am văzut în ultima vreme. (A scris-o și descris-o deja foarte elocvent Mihai Brezeanu, aici).
5. Cea mai sentimentală alegere a unui titlu din program: Magneticii / Les magnétiques (r. Vincent Maël Cardona), despre un tînăr care face radio în anii '80. Așa cum se făcea atunci radio: cu bandă magnetică, cu sunete care se imprimau pe casete audio, cu mixaje gîndite cu cap, nu făcute dintr-un simplu click pe computer.
6. Cea mai bună reconstituire a anilor '70 și a ideii că muzica era sinonimă cu libertatea: în Metronom (r. Alexandru Belc)
7. Cea mai senzual coregrafiată imagine: Secolul meu 20 / Az én XX. századom (r. Ildikó Enyedi, 1989)
8. Rolurile cele mai înduioșătoare și amuzante: copiii din Alcarràs (r. Carla Simón), povestea unei familii din Spania rurală nevoită să își lase casa pentru că pe pămîntul lor urma să se instaleze panouri solare.
9. Rolurile cele mai pline de forță: Denis Ménochet și Luis Zahera în Bestiile / As Bestas (r. Rodrigo Sorogoyen)
10. Cea mai interesantă replică: "Aud trecutul locurilor", în Desincronizat / Out of Sync (r. Juanjo Giménez Peña)
11. Cea mai sensibilă replică: "Nu mai e cum era odată, timpul a ostenit" în Casa noastră / Utama (r. Alejandro Loayza Grisi)
12. Regizorul de la care am avut cele mai mari așteptări (doar parțial confirmate): Matías Bize. Mi-a plăcut regizorul chilian cu filmul În pat / En la cama, l-am iubit pentru Viața peștilor / La vida de los peces, dar în cel mai recent titlu al său, Mesaje private / Mensajes privados, nu m-a convins. Ideile din film emoționează și sînt autentice, dar realizarea mi s-a părut că șchioapătă și e monotonă.
13. Cel mai bun lungmetraj de ficțiune, la care mi-a plăcut tot: personajele, subiectul, jocul actorilor, imaginea, coloana sonoră și felul în care e condusă tensiunea conflictuală a poveștii: Bestiile / As Bestas (r. Rodrigo Sorogoyen).
14. Cel mai bun documentar, care rescrie modalitatea în care se poate face documentar și trece aproape complet granița spre ficțiune: Atlantida / Atlantide (r. Yuri Ancarani).
15. Mărturisirea în care m-am regăsit cel mai tare: "Cînd un film este prost, am un fel de încăpățînare să mă uit la el pînă la capăt, să văd pînă unde poate ajunge prostia." - Mihai Chirilov, director artistic, la InspiraTIFF
16. Cea mai nostalgică re-vedere: Trois couleurs: Blanc / Trei culori: Alb (1994, r. Krzysztof Kieślowski). Preferatul meu din trilogia lui Kieślowski a fost și rămîne Bleu / Albastru. Sigur că merita să revăd și Rouge / Roșu, fie și numai pentru Jean-Louis Trintignant, plecat dintre noi în aceste zile; am ales totuși Alb. Nici un regret, Julie Delpy e la fel de fermecătoare cum mi-o aminteam.
17. Cel mai mare regret: că nu am apucat să revăd mai multe filme ale lui Krzysztof Kieślowski.
18. Cele mai grele întrebări auzite în timpul festivalului: "Cine ești?", "Ce îți dorești în viață?" Sînt întrebările pe care le-a adresat în 1980 Krzysztof Kieślowski în scurtmetrajul Talking Heads. Patruzeci de ani mai tîrziu, regizorul Jan P. Matuszyński îi aduce un omagiu, realizînd Talking Heads 2021 și punînd aceleași întrebări actorilor și regizorilor pentru care Kieślowski a fost un adevărat reper. M-am bucurat să o văd în acest al doilea film pe Joanna Kulig, minunata actriță blondă din Cold War (r. Paweł Pawlikowski). Ea se autodefinește ca fiind cineva care uneori rîde, alteori plînge. Cam ca noi toți.
19. Cea mai poetică transpunere cinematografică a unei povești simple de viață (și de moarte): Casa noastră / Utama (r. Alejandro Loayza Grisi).
20. Cîntecul care m-a surprins cel mai mult să îl reascult: Sereno è, Drupi (1974), în filmul polonez Tăcerea / Cicha ziemia (r. Aga Woszczyńska). E un fel de antiteză în utilizarea acestei melodii pe coloana sonoră. Cuplul din film e în vacanță în Italia, dansează într-un decor idilic în timp ce se aude piesa asta, doar că tu, spectatorul, intuiești că între ei doi nu e totul chiar așa de "sereno" cum sugerează atmosfera și aștepți twist-ul. Iar el chiar vine, odată cu deznodămîntul.
21. Cel mai fain sentiment, ca întotdeauna: acela că preț de zece zile aproape peste tot, pe străzile din Cluj, la terase, chiar și în autobuz se vorbește despre filme. Și că există în preajma mea oameni cu care văd filme de atîta vreme că dacă le spun la ce proiecție mă duc nu au nici o dificultate să mă găsească chiar și în semiobscuritate, pentru că știu deja în ce zonă din sală o să îmi aleg locul, în funcție de cinematograful unde rulează filmul.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.